După monumentala monografie a Dorei Mezdrea şi după efortul de recuperare editorială al lui Marin Diaconu - doi oameni care l-au reînviat literalmente pe Nae Ionescu după 1989 - nu se poate spune că posteritatea filozofului ar suferi de goluri de informaţie sau de sfieli exegetice. Dimpotrivă, judecată după pletora de reacţii pe care gazetăria şi cursurile sale litografiate le-au stîrnit în anii trecuţi, soarta postumă a acestui conferenţiar atipic e plină de vîltori polemice. Şi, la fel ca în timpul vieţii, Nae trăieşte prin voinţa de proscriere căreia trebuie să-i facă faţă. Şi nu e vorba doar de voci singulare contestîndu-i valoarea, ci de un întreg curent de opinie care îi este potrivnic. E ca şi cum un cîmp al psihologiei colective îl alungă mereu în firida autorilor nefrecventabili. Şi cum trăim într-o lume în care ideile lui Nae au aerul respingător al delictelor de opinie, gîndurile îi sunt atît de inadecvate sub unghi ideologic, încît impresia prăfuită a unui gînditor depăşit ţi se strecoară temeinic în suflet.

De aceea, cînd te apuci să-l citeşti, o faci cu convingerea că îndeplineşti un ritual al deshumării culturale, readucînd la lumină nuanţe cu neputinţă de reînviat. Pentru ca apoi, pe măsură ce-l parcurgi, să începi să te trezeşti. Realizezi cît de inclasabilă şi singulară este inteligenţa acestui "misticoid" şi "obscurantist" intelectual. Căci nu nuanţele gîndirii sale ţi se întipăresc în minte, ci tonul de bază cu care le exprimă. Şi atunci realizezi că şansa celebrităţii lui Nae, ba chiar cauza posterităţii lui, stă în această flagrantă inactualitate a tonului. E tonul unui om liber care nu se supune nici unei autorităţi coercitive. Parcă ar sta singur în faţa lumii şi ar vorbi pentru sine despre problemele ei. De aici detaşarea nefirească care îi însoţeşte cuvintele, şi de aici impresia de bruscheţe aspră pe care o lasă. Căci are direc