Uitându-mă în urmă, constat că literatura nu m-a plictisit niciodată şi nici nu m-a dezamăgit. M-au decepţionat zeci, poate sute de cărţi, mii de pagini neinspirate, dar nu literatura. Am impresia că, dintre multele bunuri perisabile ale vieţii, ea are termenul de garanţie cel mai generos. Asemenea mierii, poate rezista secole de-a rândul. Cartea îşi păstrează gustul şi virtuţile intacte, mult după ce nimeni nu-şi mai aminteşte că autorul ei a fost om viu printre oameni vii. Lucruri care la un moment dat par solid instalate în existenţa fiecăruia dintre noi se pot pierde înainte să apuci să clipeşti, cartea rezistă.

Mă simt bine evadând din propria viaţă în cea din cărţi şi mă simt la fel de bine când viaţa din cărţi îmi invadează propria viaţă şi mă ajută s-o înţeleg. Ca lucrurile să mergă bine trebuie totuşi să existe un relativ echilibru între cele două talgere ale cântarului, cel cu viaţă, şi cel cu cărţi. Dacă talgerul cărţilor e plin, atârnând greu, iar în celălalt este doar un pic de viaţă, pierzi simţul realităţii şi te transformi în Don Quijote, Madame Bovary sau, după caz şi gen, în Ragaiac (din Rusoaica lui Gib. I. Mihăescu). Dacă, în schimb, cărţile sunt uşurele, iar viaţa reală este cea cu valoare şi greutate, cititorul bate zadarnic la uşa literaturii, e un aspirant care poate renunţa fără drame la distracţia lecturii.

Care ar fi proba că a citi nu e un simplu passe-temps între altele? Ca în toate celelalte lucruri ale vieţii e timpul. Dacă nu apare plictisul, chiar iritarea sau oboseala, dacă nu poţi sta lângă o bibliotecă fără să te uiţi măcar pe furiş la cotoarele aliniate în ea, dacă ţi se luminează privirea când dai de o carte frumoasă, dacă atunci când intri într-o librărie sau într-un anticariat eşti ca "jucătorul" lui Dostoievski când pătrunde în cazinou, dacă-ţi doreşti un titlu sau altul şi eşti dispus să te zbaţi ca