Toma Roman jr. este unul din "frumoşii nebuni" ai presei româneşti de după 1989. Fiu al unor scriitori, intelectual bine pregătit, doctor în istorie, ar fi putut deveni un om de bibliotecă, invitat ca specialist la cele mai simandicoase talk-show-uri unde singurul risc este ca, la machiaj, să-ţi intre puţină pudră în ochi. A preferat să se lanseze în aventura gazetăriei de investigaţie, extrem de periculoasă oriunde în lume şi cu atât mai mult în România.

I-am urmărit evoluţia încă de pe vremea când era student şi voia cu ardoare să lucreze concomitent ca ziarist. Eram pe atunci director la Zig-zag, revistă însufleţită de elanul romantic al descoperirii şi comunicării adevărului. Fusese înfiinţată de Ion Cristoiu, care încă nu se blazase, şi îl avea ca proprietar pe un tânăr şi inteligent om de afaceri, Octavian Mitu, dornic nu de câştig material, ci de performanţă gazetărească. Într-o bună zi, mi-a deschis uşa, deloc timid, dar respectuos, un tânăr subţire, fragil, cu ochii albaştri şi cu faţa încadrată de plete şi barbă de un castaniu-roşcat. Am crezut că e un candidat la rolul lui Isus Hristos dintr-un nou film al lui Zefirelli. Nu, era un pasionat al gazetăriei, pe care abia urma să o practice, dar pe care o considera, fără nici o ezitare, vocaţia lui.

Scepticismul meu a fost spulberat în următoarele săptămâni de impetuozitatea noului venit. Îşi alegea subiectele cele mai dificile şi înfrunta oricât de mari primejdii pentru a se documenta. Proceda ca un detectiv din filmele americane, dar un detectiv din filmele americane nu riscă nimic, cu adevărat, când se aventurează în lumea puşcăriaşilor, traficanţilor de droguri, prostituatelor. Mă gândeam mereu, cu o strângere de inimă, că Toma Roman jr. nu joacă un rol atunci când face investigaţii în asemenea medii şi că, în mod surprinzător, este, totuşi, la fel de relaxat şi de surâzător ca