Cît timp au privit în urmă, spre Portugalia, portughezii sosiţi în noua ţară şi rămaşi aici din diverse motive - lipsuri materiale în ţara lor de baştină, dorinţă de ceva nou, spirit de aventură ori pură întîmplare? Au privit în urmă mai mult decît ne-am fi putut aştepta. Secole la rînd, ajunşi la Tropice, ei nu s-au obişnuit cu gîndul că sunt brazilieni, adică altfel de oameni decît lusitanii porniţi peste mări şi ţări.

Putem chiar măsura această "durată a despărţirii": nimic nu e mai elocvent pentru a surprinde starea de spirit a unui popor decît literatura lui. Cît despre cea braziliană, născută tîrziu, ea s-a simţit diferită doar la mult timp după ce - scrisă în portugheză, pe celălalt ţărm al Atlanticului, de către oameni care nici măcar nu mai ştiau cum arată Portugalia - a început să capete suflu propriu. La capitolul literar, cordonul ombilical s-a tăiat abia tîrziu şi cu regrete.

Dacă Pero Vaz de Caminha, prin a sa Scrisoare către Regele Dom Manuel despre descoperirea Braziliei, face figură de fondator involuntar al unei literaturi, primul intelectual notabil ajuns în Brazilia pentru a rămîne acolo a fost un călugăr-misionar. José de Anchieta, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Modul în care acest personaj a devenit scriitor reprezintă la rîndul lui un fragment de literatură, de aparentă ficţiune. Padre José de Anchieta, a cărui limbă maternă era spaniola, a scris însă în portugheză; pentru a-i converti pe indienii locali la creştinism, le-a învăţat limba şi a compus apoi în limba lor; ca să facă doctrina creştină mai convingătoare, a imaginat şi reprezentat tablouri dramatice inspirate din Evanghelie; iar atunci cînd, prins de băştinaşi şi aflat în pericol de a fi ucis, şi-a văzut moartea cu ochii, a aşternut pe nisip, zgîriindu-l cu băţul, un poem religios, pe care l-a învăţat pe dinafară, pentru ca vîntul ce ştergea pla