Prea grea pentru imagini diafane ori, dimpotrivă, prea rarefiată pentru lovituri de forţă, materia le-a fost poeţilor, dintotdeauna, o problemă. Toată munca lor caută s-o contrarieze. Să-i schimbe armoniile, să-i inverseze densităţile, s-o dinamiteze şi s-o adune. Şi nici o mişcare n-a dus mai departe duşmănia cu materia decît avangarda. O duşmănie polifonică, în care fiecare şi-a găsit acordul, nuanţa sonoră care sfărîmă zidurile Ierihonului. Cu larma deznădăjduită a manifestelor, sau cu bună ospeţie.

Ca la Ştefan Roll (Gheorghe Dinu, fiul lui Enache, cel cu Lăptăria), care arată, faţă de materiile de toate soiurile, o anume curiozitate inofensivă, de copil care desface o jucărie. Nimic, în Ospăţul de aur, volumul din 1968, de la Editura pentru literatură, care strînge versuri, proză, publicistică, risipite prin Contemporanul, 75 H.P., Punct, Integral, Unu, Urmuz, Meridian între 1922 şi 1934, nu supără şi nu indispune. O vede şi Al. Philippide în prefaţă, tratînd atitudinea lui Roll faţă cu crizele facerii noii poezii de bonomie pură, "strălucire metaforică", el fiind, de bună seamă, nu cel care pune focul, ci acela care culege scînteia. Dedicaţia pe care, pe volumul pe care îl am în faţă, Roll i-o dă, în '69, confratelui Vasco Popa, vorbeşte de "versuri de păsări cu nebunie cuminte." Potrivită autocaracterizare, această formulă deconcertantă, în frumuseţea ei. De bună seamă, avangardiştii vor fi visat, toţi, la silueta Măiastrei, care învinge materia, resimţindu-se, în acelaşi timp, de greutatea ei. De asemenea factură sînt luminile lui Roll, avînd consistenţa mata nu a mierii, ci a catifelei. Densităţi suspendate, texturi strunite de aşezarea întîmplătoare dintr-un cadavre exquis, experimente ale epitetului, ale imaginii (norul de absint, "în penumbră au dansat păpuşi albastre în bas", "pe aici sălciile cresc ca pescarii: pe marginea gîrlelor"), în a