În numărul 186 (444) din 9-15 octombrie 2008, revista Observator cultural publică o interesantă şi binevenită dezbatere sub genericul Eminescu: apune mitul, renaşte scriitorul. Intervenţiile sunt semnate de Şerban Axinte, Bianca Burţa-Cernat, Silvia Dumitrache, Carmen Muşat, Antonio Patraş, Dana Pârvan-Jenaru, Ovidiu Pecican.

Dezbaterea e cu atât mai incitantă cu cât participanţii au adeseori puncte de vedere diferite, chiar opuse, deşi se referă, cu precădere, la cam aceleaşi contribuţii exegetice de după 2000, unele chiar foarte recente: Caius Dobrescu, Mihai Eminescu. Imaginea spaţiului privat. Imaginea spaţiului public, Editura Aula, 2004; Ilina Gregori, Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, Editura Art, 2008; Iulian Costache, Eminescu. Negocierea unei imagini, Editura Cartea Românească, 2008. (Sunt aduşi în discuţie, fireşte, şi alţi autori care au scris din perspective variate şi mai ales noi despre Eminescu în ultimii 20 de ani, dar accentul cade mai ales pe demersurile celor trei.)

Dezbaterea e de mai multe ori profitabilă. întâi, pentru că se constată că exegeţii îl abordează pe Eminescu (om şi operă) cu totul dezinhibaţi, eliberaţi adică de toate prejudecăţile cristalizate, în timp, după moartea poetului. în al doilea rând, pentru că e revelatoare de idei, chiar dacă nu întotdeauna noi. în al treilea, dar sigur nu în ultimul, pentru că oferă prilejul de a formula noi întrebări, în legătură cu destinul postum al operei poetului.

Momentul care a făcut posibil ca exegeza eminesciană să fie reluată - ca să zicem aşa - de la zero este, fără îndoială, grupajul de articole din Dilema (1998), valorificat nu atât în litera (au fost şi intervenţii nefericite atunci, după cum prea bine se ştie), cât în spiritul propunerii de modificare atitudinală faţă de opera (şi viaţa) poetului: abolirea poncifelor, eliberarea