Cel mai probabil, acest an va avea mai putin viitor decat anul trecut, caci pe poarta lui au intrat deja cateva stafii care ingheata sangele in vinele companiilor, ale oamenilor si chiar ale robotilor lor, de la avioane, automobile si submarine, la calculatoare, telefoane mobile si brichete.
E cumva de la sine inteles deci ca, sub presiunea unui asemenea prezent, nici trecutul nu va mai fi ce-a fost si ca pana si cel mai esentializat simbol romanesc al acestuia, Mihai Eminescu (15.01.1850 – 15.06.1889), va lipsi mai mult ca-n alte dati din calendarul zilelor ce vin.
Va absenta tot mai mult pentru ca, pana la urma, ce anume de pe lumea asta mai seamana cu ceva de pe lumea lui? Cristalinele izvoare au ajuns niste murdare ochiuri de apa statuta, stelele au disparut pentru ca orasul nu se uita la stele, codrii mai fosnesc doar dintre hartiile dosite-n banca, domnitele stravechilor iatacuri se dau acum in stamba pe micul ecran, iar "doinele, ghicitorile si eresurile" au devenit manele si talkshowuri.
Pe 15 ianuarie, Eminescu si-a mai adaugat un an, al 159-lea, la ceea ce ne-am obisnuit sa numim eternitate. Dar, la noi, eternitatea dureaza putin. Si va dura de-acum si mai putin.
Sa adaug ca in pragul verii, pe 15 iunie, se vor implini 120 de ani de la moartea poetului national. Care aproape ca nu mai conteaza acum, intai de toate pentru ca nu este viu si deci nu-si mai poate administra imaginea. Apoi, nu mai conteaza pentru ca "tara zace turcita" (a spus-o Ion Barbu). Nu mai conteaza pentru ca despre poezie ca salvare personala nu se mai vorbeste. Nu mai conteaza pentru ca toata lumea vrea sa traiasca doar ziua de azi. Ziua de azi si noaptea de maine.
Totusi, o data la treizeci/patruzeci/cincizeci de ani, atunci cand se petrec cutremure din specia revolutiilor, primul invocat, primul chemat sa adevereasca spiritul timpului pe cale
