Ioan Nistor are, în critica literară, discursul unui Rică Venturiano. El cade în genunchi nu în faţa Vetei, ci a autorilor despre care scrie, dar foloseşte cuvinte la fel de mari şi de lipsite de acoperire ca personajul lui Caragiale.
Cartea pe care a publicat-o recent - Fragmente osiriene în zodia sinecdocei, Alba Iulia, Ed. Ardealul, 2007 - oferă sute de exemple de stil caraghios-savant, de un bombasticism greu imaginabil. Scriitorii proslăviţi de Ioan Nistor (Aurel Pantea, George Vulturescu, Ioan Moldovan, Mircea Nedelciu, Eugen Curta, Matei Vişniec, Al. Cistelecan şi Luca Piţu) sunt inegali ca valoare, dar ardoarea retorică a comentariului rămâne mereu aceeaşi, uniformizându-i.
Unele fraze sunt atât de lungi, încât ar merita consemnate în Guiness Book. Dacă cineva ar vrea să citească o asemenea frază cu glas tare, dintr-o răsuflare, s-ar asfixia pe la mijlocul ei:
"Înregistrând, din perspective preponderent senzuale, polietajarea intra- şi extratextuală a lumii, nerepudiind utopia mitică salvgardantă a genezei scripturale a macroexistării şi a destinului orfic al autorului care se obstinează neîncetat să-şi decanteze jaloanele individualităţii din substanţa fluidă, anamorfică şi insidios cromatizată a unui timp înţepenit (parcă) primordial între eschatologii şi soteriologii vicariante şi orbiculare, George Vulturescu are tăria de a face din vocabulă un monstru cu două chipuri, într-o durată lăuntrică a rostirii narante, dialogale şi reflexive, ştie să-şi înzestreze definiţiile lirice suculente, figurările imaginative şi arsenalul acribiei perceptive cu armătură alegorico-parabolică ce merită a fi menţionată, apelează fără intermitenţe contraproductive la fulguraţiile expresivităţii şi valenţele de precisă circumscriere a anticalofiliei limitate, iar asintaxismul său postmodern se relevă, din capul locului, ca teribil(ist)
