OANA Bătrânu: Dacă ar fi să-i căutăm artistei un echivalent în pictura noastră contemporană, acela este Horia Bernea. Prin vocaţia monumentalităţii, prin interesul pentru peisaj şi pentru universul interior, dar şi prin enorma senzualitate a privirii, cei doi pictori sînt deopotrivă compatibili şi solidari. Cu marea diferenţă, totuşi, că la acest sistem de reprezentare Bernea ajunge după ce a consumat cam tot ceea ce se putea consuma în regimul imaginii, în timp ce Ioana Bătrânu porneşte de aici ca de la o realitate cîştigată aprioric. Iar dacă evoluţiile pot fi, în vreun fel, previzibile, nu este exclus ca Ioana Bătrânu să refacă drumul lui Bernea în sens invers. Purtîndu-şi, însă, povara de a fi deja un artist excepţional.

ION Bitzan: uluitoare capacitate de adaptare; la spiritul vremurilor, la spiritul substanţei, la spiritul obiectului, la spirit pur şi simplu. Inteligenţa vie, intuiţia mereu proaspătă şi o neobişnuită abilitate manuală sînt elementele fundamentale în construcţia unui univers în care coexistă şi se interpătrund culturi şi civilizaţii, himere, amintiri şi zădărnicii. în laboratoare fictive şi în biblioteci borgesiene viaţa este reinventată prin mimetism, fantomele obiectelor sfîrşesc prin a fi obiectele însele, carcasele îşi recuperează conţinutul, grafiile gratuite promit, într-o altă viaţă, dezvăluiri esenţiale.

IOAN Ştefan Câlţia: pofta imensă de a povesti face din el un personaj inepuizabil, imprevizibil şi posesiv. Vecin cu Bosch, călător prin terifiantele spectacole sabatice, amestecă savant halucinaţia cu viclenia în dezlănţuiri infernale care mai mult incită decît înspăimîntă. Infernul său nu are nimic punitiv, el creează chiar o anumită stare de confort; fiinţa se relaxează, morfologia devine labilă, vegetalul, zoologicul şi umanul se intersectează şi sfîrşesc prin a se contamina reciproc. Făpturi sincretice, hib