Lunile noiembrie şi decembrie ale anului trecut, 2008, au suprapus două festivaluri, diferite ca subiect. Festivalul Naţional de Teatru şi Festivalul Uniunii Teatrelor Europene. În principiu, două evenimente. Două subiecte majore de interes pentru breaslă şi, deopotrivă, pentru public. Faptul că s-au suprapus, o vreme, nu cred nicidecum că este ceva grav sau în defavoarea cuiva. A publicului, în orice caz, nu. Spectatorii sînt mai pregătiţi decît credem noi, într-o manieră adesea suficientă, pentru orice deschidere, pentru propuneri generoase, pentru ceea ce ar părea suprasolicitare. Ei trebuie informaţi, tentaţi să se desprindă de televizor şi de comodităţi. Asta se întîmplă tot mai des. O capitală europeană cum pretindem, cultural, că sîntem, este un spaţiu larg de exprimare, de oferte şi de provocări. E adevărat, însă, că ritmul diferă şi face diferenţa. În alte locuri, povestea asta se întîmplă aproape tot timpul anului. În fiecare zi, seară, noapte, e ceva de văzut, de făcut, care să te extragă din urît, din rutină, care să te ispitească să trăieşti. Frumos. La noi, abia în ultima vreme se pot remarca perioade dense, cu lucruri captivante, cu premiere fel de fel, cu expoziţii minunate, cu seri de concerte, cu multe iniţiative private, nu neapărat instituţionale, cu festivaluri îndrăzneţe de muzică care concurează serios, din toate punctele de vedere, festivaluri de teatru sau de film.

Festivalul Naţional de Teatru - singurul de acest fel din peisajul supraîncărcat de manifestări de gen - are ca scop fundamental, zic eu, punerea în vitrină a mişcării teatrale într-un anumit interval de timp, o stagiune, un an. Selecţionerul nu este producătorul spectacolelor, nu este nici creatorul lor, nu el determină valoarea montărilor şi, implicit, nici faţa teatrului românesc într-un moment sau altul. Deşi una dintre cheile succesului unui astfel de festival st