Filmul lui Andrei Dăscălescu a fost deja judicios remarcat pe plan internaţional, iar Premiul First Appearance, la festivalul olandez IDFA 2008 (Festivalul Internaţional de Film Documentar), supranumit şi "Cannes-ul documentarului" spune foarte multe despre acest debut. Dincolo de premii, filmele îşi dobândesc un statut special şi prin receptarea în lumea din care au provenit, iar lumea lui Constantin şi Elena este în primul rând o lume românească, lumea unei Românii profunde de care ne îndepărtează caricaturile folcloristo-butaforice gen "Eterna şi fascinanta Românie" sau kitschul triumfalist al "fabulospiritului" emanat de cine ştie ce conţopist prăfuit, ambele exportate cu tam-tam ca material autentic românesc. Filmul a fost prezentat recent la închiderea primei ediţii a festivalului de scurt metraj de la Piatra-Neamţ, "Festivalul de Piatra". Constantin şi Elena sunt numele celor doi pontifi, împărat şi împărăteasă, puşi în rândul sfinţilor pentru a fi acordat drept de rezidenţă religiei creştine încetând astfel persecuţiile şi teribilele exacţiuni la care erau supuşi. Sunt şi numele celor doi protagonişti ai filmului, un Constantin şi o Elena pe care regizorul acestui documentar-testimonial le conferă demnitatea acelei sfinţenii care vine din dragoste. Pe scurt, este vorba despre bunicii lui Andrei Dăscălescu, şi chiar dacă asumă discreţia operatorului, prezenţa sa este mai mult decât una neimplicată. Oriunde camera îi urmează pe cei doi sunt locuri cunoscute de regizor, locuri care au vârste şi memorie, care se reflectă subtil într-o dimensiune interioară ce depăşeşte cadrul filmului şi constituie o lentilă în plus. Cu alte cuvinte, Andrei ştie terenul, şi ne aflăm prin ochiul magic al camerei care ni-i apropie pe aceşti doi bătrâni trăind şi rememorând vârste într-un fel de casă a bunicilor ŕ la Ionel Teodoreanu. În primul rând sunt locurile, fiecare încăpere a