Ora unu a venit, omul negru n-a sosit... 1989 a venit, omul negru a sosit şi a început să facă ordine în televiziune. Oamenii nu au fost destituiţi, dar emisiunile au început să fie tot mai cenzurate, tot mai controlate.
La conducere, şi nu numai, au fost instalaţi diverşi activişti de partid care s-au erijat, aşa, dintr-o dată, în profesionişti ai media, în cunoscători a tot ceea ce înseamnă muncă de televiziune: de la realizarea emisiunilor tv şi până la aranjarea decorurilor.
Titus Munteanu şi-a amintit cum a ajuns Televiziunea Română în 1989. Cât de plictisitoare şi de anostă, cât de nefericită a fost situaţia. Până şi Tudor Vornicu a fost atins de apatie şi a ajuns, în acea perioadă, să nu mai fie interesat de nimic. Ei bine, motivele pentru care Vornicu devenise atât de nepăsător s-au legat şi de boala ce avea să-l doboare în aprilie 1989. Ajunseseră la capătul puterilor. Şi Vornicu, şi forţa de combatere a celorlalţi care lucrau în televiziune. "Cred că era atins şi el de neputinţa de a mai face ceva. În posturile de conducere ale televiziunii veniseră tot felul de activişti de partid, cu care nu puteai discuta. Nu se putea sta de vorbă cu ei, habar nu aveau de nimic. Încă de prin 1988, dar mai ales din ’89 începuseră să ne ceară varietăţi serioase – ceea ce nu puteam face. Poate doar muzică dedicată. Cântece patriotice. Nu se mai putea comenta nimic. Erai ignorat, aproape. Chiar nu se mai putea face nimic." Emisiunilor, celor care au supravieţuit, li s-a strâns tare cureaua. Erau vizionate de câte trei sau patru persoane înainte de a li se da unda verde, în spaţii speciale pentru montaj, acolo unde se refăceau. "Ne întâlneam pe la Vornicu, discutam împreună şi-şi dădea seama că nu mai avea ce face. Lucrurile deveniseră absurde. Nu mai era televiziunea pe care o ştiam noi.
Vornicu era atât de deprim
