Compromisul "istoric" reprezentat de alianta guvernamentala PD-L - PSD a socat si a contrariat foarte multa lume.

Majoritatea muta nu s-a putut, evident, exprima. Mass-media insa (si - prin ea - intelectualitatea angajata) si-a expus surprinderea, ba chiar deruta. Intr-adevar, este iesit din comun sa vezi cum doua grupari declarate dusmane de moarte si ireconciliabile doctrinar se impaca brusc si se declara dispuse sa colaboreze pentru binele comun. Cand se intampla ca aceasta impacare sa coincida cu o situatie sociala dramatica (criza economica generalizata), lucrurile par chiar sa capete sens: din patriotism, dusmanii renunta la lupta pana trece greul. O umbra de indoiala se pune insa pe aceasta perfecta proiectie, cand aflam ca tratativele pentru apropierea PD-L - PSD au fost initiate cu doi ani in urma, deci cu mult inaintea alegerilor ce au dus la actuala legislatura.

Nu voi incerca sa analizez motivele realizarii acestei surprinzatoare coalizari. In mediile romanesti s-au vehiculat deja destule. Asigurarea presedintelui ca va fi reales (2009 fiind anul "prezidentialelor") prin neutralizarea PSD-ului este unul din ele. Fiind la guvernare, PSD-ul nu va putea desemna un candidat credibil impotriva celui care i-a acceptat prezenta in executiv si i-a girat programul administrativ (realizat cu PD-L-ul). PNL-ul, privat de "manetele" administratiei ce dirijau fondurile guvernamentale si europene in mod selectiv, nu va putea gasi peste noapte un candidat cu sanse in fata impetuosului presedinte. Iar UDMR-ul il va sustine pe d-l Basescu in turul secund pentru ca nu a uitat ca PD-L-ul a vrut sa-i fie partener la guvernare. Prin alianta PD-L-PSD, d-l Traian Basescu scapa de candidatii "partinici" redutabili, ramanand doar cu riscul aparitiei vreunui "independent antisistem", cum s-a intamplat la "localele" din Bucuresti. Desi avea un candidat oficial la pr