Cand a venit prima oara, trebaluiam ceva la bucatarie.
Mi s-a parut ca aud un mieunat sfasietor, insa foarte slab ca intensitate, ca de pe alta lume. Am iesit, dar nu era nimeni. L-am auzit iarasi. Era mieunatul unei pisici pe moarte, care-si mai gasea cumva puterea sa ceara ajutor. In sfarsit, l-am zarit sub niste tufe inghetate: un motan galben, ca vai de lume, slab de i se vedeau coastele si cu o privire atat de trista, cum n-am vazut in viata mea. Mi s-a rupt inima de mila. Nu putea fi o vietate adevarata! Era stafia unei foste pisici! Am dat sa fac un pas, dar m-am oprit. Musafirul a tresarit din tot corpul, gata sa plece. Se vedea ca este foarte inspaimantat. Am incalzit putin lapte, m-am apropiat cu farfurioara, insa a zvacnit iarasi, incercand sa fuga. M-am vazut obligata sa las mancarea pe ultima treapta a scarii si sa intru in casa. Dupa ce s-a asigurat - privind in jur - ca nu-i picior de om prin preajma, a mancat incet, cu mai multe opriri, si apoi dus a fost, inspre fundul gradinii. Cineva ii facuse mult rau: il infometase prin claustrare, il schingiuise, incercand sa-l omoare. Altfel nu avea cum sa fie aratarea aceea atat de slaba si hamesita, pentru ca tot neamul pisicesc se descurca in procurarea hranei. Numai eu stiu cate scandaluri am avut cu vanatorii mei, care se catarau pana in varful prunilor si al frasinilor inalti ca sa omoare pasari de tot felul.
A revenit a doua zi, urcand pe platoul scarilor. Plansul ii era de data aceasta mai real. I-am dat intai o bucatica de carne, sa se mai intremeze, si apoi laptele caldut. A mancat si a plecat. In unele zile venea si de doua ori, dar s-a mai intamplat si sa nu apara deloc si sa ma ingrijoreze. Deseori plangea nervos, ca un copil, zorindu-ma sa-i aduc ceva repede, ca sa poata disparea cat mai urgent. In mintea lui, bietul pisic il asocia pe acela sau aceea ce-l chinuise cu toate faptur
