Fără o reglementare constituţională clară a raporturilor între preşedinte, guvern şi parlament, nu vom avea o bună guvernare. Sursa: Reuters

Oportunitatea unei dezbateri privind reforma constituţională este privită cu scepticism în contextul actualei crize economice. Aprecierile asupra alegerii momentului ar trebui să ţină cont însă şi de faptul că de mecanismele constituţionale, care reglementează raporturile între puterea executivă şi cea legislativă, depind, în mare măsură, şi rezultatele unei bune guvernări. Totodată, aceste mecanisme sunt definitorii pentru clasificarea sistemelor politice.

Istoria recentă a făcut ca România, dintr-un reflex de protecţie împotriva devierilor autoritariste, să opteze pentru un „mixt“ între categoriile de organizare politică: prezidenţială (Statele Unite), parlamentară (Italia) şi semiprezidenţială (Franţa). Deşi varianta unei republici parlamentare este o temă de dezbatere, ea nu este susţinută de opinia publică deocamdată, care doreşte să-şi aleagă direct preşedintele.

Impunerea în agenda publică a unei dezbateri constituţionaleeste, în România, efectul experienţelor unor blocaje evidente între puterea legislativă şi executivă. De asemenea, trebuie menţionat că, în revizuirea în 2003 a Legii fundamentale, a prevalat experienţa conflictelor constituţionale, inclusiv în cadrul aceleiaşi puteri, executivă, reprezentată de guvern şi preşedinte (cazul revocării premierului Radu Vasile). Mecanismele găsite însă nu au creat un echilibru între puteri, existent în alte sisteme politice. Acest fapt a condus, după 2004, la un conflict deschis între preşedinte şi premier, care nu a putut fi rezolvat în paradigmă constituţională.

Modelul francez

Comisia constituţională înfiinţată de Palatul Cotroceni a lansat în dezbatere, la începutul săptămânii, un raport în care apreciază că