Draga "Formula AS",
Te citesc si te iubesc demult, dar iata doar acum iti scriu, cu scuze ca nu am putut redacta scrisoarea la masina de scris sau la computer. Stiu cat de greu este sa citesti atatea scrisori.
Iti scriu in legatura cu SOS-ul intitulat "Sufar de o mare boala: singuratatea". Nu am sa-i ofer nici o solutie practica autorului, dar problema pe care o pune o striga atat de sincer, incat m-a obligat sa iau creionul in mana.
Intr-o lume atat de dinamica si nu intotdeauna in sens pozitiv, varsta a III-a nu are cum sa-si traiasca viata, decat dupa sabloanele mostenite din societatea noastra "rurala". Dupa ce ai trecut de 50 de ani, in mentalitatea colectiva poti fi, cel mult, o anexa utila sau incomoda, dupa caz, a celor tineri. Tu in sine nu mai valorezi nimic, nu se cade sa ai o viata proprie, singurele nevoi care ti se recunosc sunt cele ale unui copil. Poate ca asa am gandit si eu cand eram tanara. Era reflexul mentalitatii generale si o anume resemnare pe care si-o asumau batranii mei. Trecusera prin razboi, traiau o realitate noua aiuritoare. Foametea, spaima, imensele dislocari sociale, puscariile, persecutiile. Doamne, cat de multe ar fi de spus; de facut o intreaga istorie. Dar eu vreau sa vorbesc despre varsta a III-a de astazi.
Din ce moment abdicam? Si pana atunci ce facem? Suntem oameni intregi, cu nevoi sufletesti, cu dorinta de a iubi si a fi iubiti, mangaiati. O imensa nevoie de tandrete. Disperam, ne resemnam, tristi, inchisi in casele noastre, cu amintirile si cu teama sfarsitului. Femeile cad in depresie, barbatii poate tot asa. Cateodata, ne mai strabate o speranta, poate nu e totul pierdut. Poate... Dar relatiile cu semenii nostri sunt din ce in ce mai dificile, mai rare. Sau deloc. As fi ramas si eu cu aceasta amaraciune inchisa in sufletul meu si as fi incercat sa ma acomodez, asteptand sfarsitul. Dar iata, am
