Acum vreo trei ani am ajutat nişte domni ţigani de la Sibiu, foşti deportaţi la Bug, să îşi obţină daune din Germania. Am scris un reportaj despre ei şi în felul ăsta au putut să facă lobby la ambasada nemţilor. Cât m-am documentat în şatra lor am fuzionat la multe alcoale cu generaţia tânără şi medie.

Uşor pilit, am devenit megaloman şi le-am explicat cortorarilor cât de important sunt eu la Bucureşti, cum îl bat pe chelie pe Băsescu şi îi pun piedică lui Tăriceanu pe scările Palatului Victoria. Mă priveau cu admiraţie, ca pe un fel de Superman.

Ajutor

După ce mi-am terminat documentarea, mahmur, le-am lăsat numărul meu de telefon.

Au apărut pentru o seară în Bucureşti, la un târg de obiecte artizanale şi neavînd ce face i-am primit la mine acasă. Erau cinci bucăţi, mi-au înfundat buda şi în chip de compensaţie mi-au lăsat nişte tingiri de aramă. Am fost relativ mulţumit, în ciuda pagubei, fiindcă mi-am şocat vecinii pensionari afişându-mă prin bloc cu un trib de ţigani cu pălării şi bărbi.

O bună perioadă de timp nu au mai luat legătura cu mine. Asta până anul trecut, când m-a sunat liderul comunitar Griluţă. Avea o voce misterioasă şi a zis că trebuie să ne vedem într-o problemă de viaţă şi de moarte pe care nu poate să mi-o comunice telefonic, aşa că va veni cu "nişte omini, no", peste două zile, să ne vedem în Bucureşti, fiindcă numai eu îi pot ajuta.

Fiindcă nu mai voiam accidente în casă, le-am dat întâlnire la un bistro din Pasajul Vilacrosse. I-am găsit acolo la ora fixată, priviţi cu suspiciune de chelneri.

Răpire

De data asta erau patru, în vârstă. Bulibaşa Griluţă era transformat într-un fel de purtător de cuvânt al celorlalţi.

M-a luat prin învăluire, reproşându-mi că nu i-am mai vizitat. Dintr-o traistă de lână a scos o sticlă de "uischi, l-a ad