Trec deseori pe lângă o casă pitită într-o pădure, în apropierea Bucureştiului. O casă simplă, ce pare să aparţină, judecând din goana trenului, unor oameni obişnuiţi. Găinile se mişcă de colo-colo prin curte. Un cal negru stă lângă iesle, scoţând jeturi ude de aer cald pe nări, ca o locomotivă cu aburi.
Căruţa e abandonată lângă o şură de paie, iar o Dacie papuc se odihneşte la doi paşi mai încolo. Mai apuc să văd o dâră de fum alb care se strecoară din coş şi legătura cu lumea - antena de satelit înfiptă în acoperiş; pădurea înghite iarăşi această căsuţă izolată, liniştită, banală.
N-am timp să observ mai multe detalii, dar cele câteva secunde în care mă perind la câţiva metri de gardul micuţei proprietăţi îmi ajung ca să-i invidiez pe cei care trăiesc aici. Cu toate neajunsurile pe care le-or fi având şi ei, aceşti proprietari sunt nişte privilegiaţi - oare îşi dau seama de asta?
Ca în romanele scriitorilor norvegieni, ei trăiesc departe de iureşul şi de înghesuiala lumii, respiră aer curat, simt mirosurile pădurii şi îmbătrânesc în ritmul naturii care îi înconjoară. Primăvara păşesc printre ghiocei, iarna aud cum se tânguie lupii.
Pământul pe care ei îl stăpânesc e mai ferit de griji decât orice palmă de teren supraevaluat din marginile scumpe ale Bucureştiului şi ai senzaţia că aici, printre trunchiurile despuiate ale copacilor ornaţi de promoroacă, ciuma crizei n-are cum să pătrundă decât prin antena de pe acoperiş.Căsuţa rămâne în urmă.
Pădurea face loc câmpiei, iar în zare se vede profilul neclar al marelui oraş. În urmă, timp e destul, după măsura anotimpurilor. Înainte, timpul este scurt şi costă mult.
