Chiar dacă e frig de crapă pietrele, tăietorii de stuf din Dobrogea coboară în baltă pentru recoltă. Afacerea patronilor are cifre de milioane de euro. Sursa: Vlad Stănescu
În satul Sinoe, banii nu se cultivă, nici n-au strategii de înmulţire. Cresc singuri. „Balta“ de care se înconjoară localitatea, teritoriu de dispută între afacerişti şi primar, naşte, în fiecare an, stuf de milioane de euro, care pleacă la export, în Germania şi Olanda.
Tăietorii de stuf din Sinoe, adunaţi cu grijă de prin părţile în care aceştia n-au ce munci în ograda lor, se strâng în „baltă“ pentru câteva snopuri şi câteva zeci de lei pe zi. Nu pot privi în ochi frumuseţea meseriei, nici n-o pot blama în vreun fel: pentru oricare dintre ei înseamnă supravieţuire. Oamenii s-au obişnuit cu toate, dar mai ales cu greul. „Coborâtul“ în apă, cu talpanul într-o mână, este, pentru bărbaţi şi femei deopotrivă, sensul adevărat al muncii.
La cules, în toiul iernii
Sezonul tăierii stufului începe pentru cele câteva sute de sezonieri în noiembrie. Primul mugur de stuf nou, care apare prin martie, îi alungă din lac. Ce n-au reuşit să strângă lasă pradă focului, când balta devine torţă. „La prima brumă, stufului îi cad frunzele. Atunci e bun de cules. Până în martie, când răsare altul, îi găsiţi acolo. Mulţi muncitori sunt din împrejurimi, dar mai vin şi de departe, care au neamuri pe aici, să aibă unde sta. Unii fac bani frumoşi, alţii pot pleca fără nimic“, povesteşte primarul Gheorghe Grameni, citând din hârtii că locul trebuie să revină primăriei, şi nu exploatat de străini.
Marea de stuf care nu lasă apa la vedere „înghite“, în zorile aproape oarbe ale dimineţilor de iarnă, paşii tăietorilor. „Nici nu se văd în baltă, aşa de mare e stuful. Adună şi ei cât pot, apoi aduc la depozit. Dacă nu solicită transport de acolo, primesc mai mulţi b
