Un meci din Mastersul de snooker de la Londra urmărit „pe viu“ înseamnă o experienţă imposibil de redat la TV. Sursa: Alex Enăşescu
Aerotermele păreau motoare de avion în liniştea de pe Wembley Arena. Eticheta snookerului impune aceste pauze silenţioase pentru concentrarea jucătorilor. Meciul pe care l-am urmărit, cel dintre Hendry şi Robertson, a contat pentru prima rundă a Mastersului londonez, cel mai prestigios turneu din lume pe bază de invitaţii. Aici vin anual primii 16 jucători din lume, cei mai buni dintre cei mai buni, cărora li s-au alăturat în 2009 doi puşti extrem de talentaţi, beneficiarii unor wild-carduri de la organizatori.
Regele Hendry şi „veneticul“ australian
Stephen Hendry, care a împlinit marţi 40 de ani, este de departe cel mai galonat jucător din istoria snookerului. Jucător profesionist încă de înainte ca eu să mă fi născut, Hendry are toate cifrele de partea sa. În anii ’90, Hendry a dominat autoritar acest joc, câştigând de şapte ori titlul mondial şi adunând de-a lungul carierei peste 8 milioane de lire sterline din premii. Deşi jocul său nu se mai ridică la nivelul celui din urmă cu un deceniu, Hendry rămâne o legendă a snookerului, în cel mai plin înţeles al cuvântului. Adversarul său, Neil Robertson, este primul jucător australian care a câştigat un turneu de snooker şi, totodată, unul dintre cei mai de temut jucători tineri.
A fost un meci straniu, cu lovituri uşoare ratate şi lovituri imposibile reuşite. Mărturie stă şi procentajul maxim al loviturilor de la distanţă, la mijlocul partidei. Nu se ratase nimic de la distanţă şi, cu toate astea, procentajul de reuşită la „buzunar“ al ambilor jucători era de sub 90 la sută. A fost meciul care ar fi putut să galvanizeze încrederea unui campion deznădăjduit, genul de partidă care face sau desface un sezon, cum zic englezii. S-a terminat 6-
