Pe 18 ianuarie 1989, comuniştii polonezi au admis reintrarea în legalitate a mişcării „Solidaritatea”. Apărut mai întâi ca un sindicat al muncitorilor portuari, „Solidaritatea” a evoluat rapid într-o mişcare civică, socială şi morală care a contestat autoritatea partidului comunist. „Să impui comunismul în Polonia este ca şi cum ai vrea să pui şeaua pe o vacă” ar fi spus Stalin după cel de-al doilea război mondial, pe când îşi făcea planurile de organizare a estului Europei. După un timp, vorbele liderului sovietic s-au dovedit profetice. Polonia avea să nască prima mişcare de masă care a obligat vreun partid comunist să cedeze. Nu a fost un război cu bătălii decisive, ci mai degrabă o luptă de gherilă cu arestări, negocieri, amnistii şi armistiţii.

„Lech al nostru”

În vara lui 1980, în Polonia încep să se vadă efectele deciziilor luate de autorităţile comuniste. Preţurile păreau să crească necontrolat în vreme ce salariile stagnaseră. Muncitorii de la Şantierul Naval „Lenin” din oraşul Gdansk fierbeau. Concedierea unei femei macaragiu pe motive de indisciplină a fost punctul de la care a izbucnit revolta. Pe 14 august a început greva. În fruntea muncitorilor, un alt concediat. Lech Walesa fusese dat afară în urmă cu patru ani pentru că avea gura mare şi ceruse şi salariu mai mare. Cu un discurs simplu, care nu se împiedica de fineţurile gramaticale, o preferinţă calculată pentru afişarea evlaviei catolice şi o îndărătnicie specific poloneză, muncitorul a devenit exponentul mişcării. „Lech al nostru”, cum îi numiseră colegii. Care ajunseseră să numere spre sfârşitul anului, spun sindicaliştii, 10 milioane de muncitori, studenţi şi intelectuali.

Breşa decisivă

Bogumil Luft era student pe vremea aceea. Mai târziu a făcut parte din „Comitetul Studenţesc de apărare a Muncitorilor” şi câteva luni, în 1989, a fost