- Diverse - nr. 239 / 19 Ianuarie, 2009 In fiecare an, la mijloc de ghenarie, romanii de pretutindeni sarbatoresc in suflete pe cel care, intr-o scurta si nefericita viata, a incredintat cuvintelor, pentru eternitate, comoara sufletului unui intreg popor insetat de lumina, libertate si marete si pasnice impliniri, aici, pe plaiurile mioritice, unde lacrima a devenit cantec, iar sudoarea si sangele, belsug, ctitorii si arbori seculari. Cantaretul acestui popor a rasarit ca un luceafar in Tara Zimbrului si a legendei, ca sa puna in lumina versurilor lui durerile si nobilele aspiratii ale poporului sau, legat prin destin de plaiurile, codrii, izvoarele si stancile batrane ale Carpatilor, privegheate de vulturi si de ostile fara numar ale brazilor. Intelegandu-i istoria zbuciumata si eroica, Poetul, inca adolescent, i-a adresat poporului sau generoasa si mereu actuala urare: "La trecutu-ti mare, mare viitor!", stiind ca "iubirea de mosie e un zid" de aparare si-un izvor de energie enorma si inaltare continua prin veacuri. De la Eminescu incoace, toata natura romaneasca poarta ceva din sufletul poetului care i-a cantat, ca nimeni altul, frumusetile si vesnicia. In oglinzile lacurilor albastre ale codrilor si muntilor nostri, Luna si stelele isi privesc cu infiorare chipul, iar argintul paraielor se rostogoleste "in bulgari fluizi" si-n zvonuri dulci, de rapsodie enesciana, spre batrana Dunare albastra si "miscatoarea marilor singuratate". Pe vai, pe dealuri si alei, an de an, salcamii si teii infloriti isi daruiesc miresmele si-si scutura floarea infiorand placut sufletele indragostitilor, numai "plopii fara sot", tristi si solitari, strajuiesc tacerea si parerile de rau. In noapte, cand ne ridicam privirea spre "departari albastre", zarim ochiul inlacrimat al Luceafarului_geniu, trist de solitudinea lui si de vremelnicia celor omenesti. Tot de la Eminescu