Cu administraţia Bush pe cale de a intra în istorie, întrebare curentă este dacă filozofia neoconservatoare care a stat la baza deciziilor majore de politică externă va dispărea şi ea de pe Cu administraţia Bush pe cale de a intra în istorie, întrebare curentă este dacă filozofia neoconservatoare care a stat la baza deciziilor majore de politică externă va dispărea şi ea de pe scenă. Epitaful neoconservatismului a mai fost scris şi înainte. După ce aproape a dispărut la sfârşitul administraţiei Reagan, o a doua generaţie de neoconservatori a apărut la mijlocul anilor 1990. Aceasta a fost perioada covârşitoarei dominanţe militare a SUA de după Războiul Rece, pe care neoconservatorii au numit-o „momentul unipolar” - incubator al ideilor neoconservatismului modern.
Principalele caracteristici ale neoconservatismului sunt: o tendinţă de a vedea lumea în termeni binari, de bine şi rău, o toleranţă scăzută pentru diplomaţie, disponibilitatea de a folosi forţa militară, concentrarea pe acţiunea unilaterală a SUA, dispreţul pentru organizaţiile multilaterale şi focalizarea pe Orientul Mijlociu.
Printre neoconservatorii proeminenţi ai administraţiei Bush s-au numărat Paul Wolfowitz, Douglas Feith, Elliott Abrams, David Addington şi Richard Perle. Mulţi neoconservatori sunt evrei,dar este greşit să sugerezi că neoconservatismul este un fenomen exclusiv evreiesc.
În Washington DC, think-tank-ul neoconservator favorit era American Enterprise Institute. Aici s-a cerut o politică externă americană mai puternică, bazată pe respingerea negocierilor convenţionale din procesul de pace israelo-palestinian. În schimb, s-a conturat şi ambiţia mai îndrăzneaţă a unei transformări democratice regionale conduse de SUA. Prima fază a fost înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein.
La început, Bush însuşi promisese o politică externă „
