Mitea şi Torje, doi dintre bătrîneii noştri în jur de douăzeci de ani
Un clasament al celor mai semnificative erori colective din fotbalul autohton n-ar trebui să înceapă cu străinii, ci cu Mitea şi Torje. Cei doi sînt cazuri pentru un manual de psihologie a minţirii de sine. În acest manual m-aş include şi pe mine, la categoria: poate alţii văd aur acolo unde eu nu văd decît alamă lustruită.
De îndată ce s-au declanşat isteriile mediatice cu transferurile lui Mitea, la Ajax, şi ulterior cu Torje, la Dinamo, m-am aliniat la păcăleala generală, străduindu-mă să văd în ei marele talent la vîrsta de graţie. Şi, cum se întîmplă de regulă, cînd toată lumea îţi spune că eşti beat, deşi nu am pus strop de alcool în gură, am adormit ameţindu-mă cu ideea c-am văzut platină, acolo unde nu se găsea decît tinichea.
Mitea şi Torje sînt ecoul tîrziu al legendelor Dumitrache şi Răducioiu. Mitea i-a păcălit pe patronii de la Ajax, fiindcă la Ajax au ajuns la decizie oameni mai uşor de păcălit. Mitea şi Torje sînt - fizic, dar mai ale mental - tiparul vedetelor create la repezeală de presă dintr- un dribling de pomină şi un gol de kinogramă. Ei sînt invenţia precipitată a unei lungi perioade de aşteptare. Tot aşteptînd noi să mai avem un Hagi sau un Dobrin, i-am botezat mari speranţe pe Mitea şi pe Torje.
Mitea şi Torje au început cu sfîrşitul. Au început prin a fi nume, înainte de a fi titulari. Au cîştigat muncind puţin banii pe care Hagi i-a dobîndit abia după douăzeci şi cinci de ani, arînd din greu terenurile de la Real Madrid şi Galatasaray. Iar cînd s-au văzut călare pe movila cu bani, au gîndit că ţin de poale veşnicia.
Mitea şi Torje au beneficiat de un climat de aşteptare specific marilor cîştiguri la loto. Noi, românii, ştim că performerii nu ni se nasc în condiţii favorizante, ci prin hazard. În Europa, nu mai apar de multă vreme mari fotbal
