- Cultural - nr. 239 / 19 Ianuarie, 2009 Azi, cand incetul cu incetul marea miza in proza romaneasca pare sa paleasca, proza memorialistica a cartii - document pare a se acorda energiilor in fierbere ale acestor vremuri invalmasite. Aceasta-i senzatia dominanta, citind noua carte a doctorului Onoriu I. Corfariu, "Carari piezise". Citind povestirile "Nu va deranjati, domnule profesor", "Supplex Libellus Valachorum", "Popa acesta o fi avand liceu, ori ba?", ne dam bine seama ca, pentru doctorul Corfariu, cartea este si o credibila motivare a legitimarii unei existente trecute prin viforele vremii. Totul se afla sub semnul realului. Sub presiunea unor vremuri si rezerve se afla mama, cea care o viata "a trait cu frica-n san, tot timpul cu ochii pe copii sa nu li se intample vreun rau". Frica aceea este peste tot: cand copiii trec strada, sa nu le cada vreun turtur de gheata in cap, sa nu se inece in "Ochiul cocosului" de la Tarlung, sa nu se otraveasca cu ciuperci. Frica sa nu le dea peste, dupa ce "nepotul lui nenea Aldea a murit sufocat, dupa ce i s-a infipt un os in gat". "Nu fi tont _ zicea mama. Nu te lua dupa ce spune unul si ce face altul. Deschide-ti mintea!". Spaima existentiala era scutul pazitor pentru fiul ramas orfan, absolvent al unui liceu de elita din Brasov. Povestirea este, totodata, si o marturie a standardelor comportamentale ale mamei la acea intalnire cu profesorul _ diriginte, intr-un fel o confruntare cam de toata pomina. Chemata la liceu, pentru a discuta notele si purtarea copilului, ea a raspuns sec: "Nu va deranjati, domnule profesor. Nu am venit pentru asta. Cum invata este treaba lui. Am venit sa va intreb cum se poarta baiatul meu, pentru ca aceasta-i treaba mea?". Poate aud asta si unii dintre parintii elevilor de azi! Intre conciziune si realismul trairii, ca un epilog sobru al unei existente descrise nejugulate de rigiditati prin a