Cand Cristian Mungiu a luat Palme d Or cu filmul lui despre un avort clandestin in anii lui Ceausescu, bucuria mi-a fost dublata de o mare dezamagire: in studioul unei televiziuni, un confrate al laureatului, nu mai putin faimos, explica acru ca juriul de la Cannes a ajuns la momentul Romania dupa ce avusese un moment Iran, altul Vietnam s.a.m.d. Pur si simplu nu si-a putut stapani - daca nu invidia, in orice caz - impudica lipsa de solidaritate profesionala. Din fericire, nu toata breasla a reactionat la fel: imi amintesc de naturaletea compensatoare a reactiei lui Nae Caranfil: "Minunat! Ah, ce mi-ar fi placut sa primesc eu acest premiu!". Pentru Cristian Mungiu, a urmat atunci ce stim cu totii: o presa fabuloasa, chiar mecanic laudativa la adresa filmului, in tara in care scenariului i se refuzase subventia de stat. Totul dublat, cum se cuvine la noi, de intrebari pe la colturi: "Chiar ti-a placut?...".
Prozatorul Marius Daniel Popescu, format in grupul de la Brasov, leat cu Simona Popescu, Marius Oprea, Caius Dobrescu si ceilalti, n-a fost debutat de vreun cenaclu din Romania, ci direct de Jose Corti. Ca si cum n-ar fi fost de-ajuns, a mai si primit premiul elvetian de literatura "Robert Walser" si, astfel ambalat, a descins la Bucuresti in primavara anului trecut, sa-si prefateze traducerea ce avea sa apara in toamna la Editura Humanitas*. Simfonia lupului, scrisa in frantuzeste de romanul stabilit de 18 ani in Elvetia, e o impletitura delicata de istorii personale, asamblate fluid, pe cateva voci mustoase, frumos timbrate. Chiar si in traducere, scriitura are corporalitate si un pic de aer retro, daca tinem cont de cat de repede se invechesc formulele in ziua de azi. Sunete patinate razbat si din alte "simfonii" de anii saptezeci-optzeci: Mircea Nedelciu, Gheorghe Craciun, Cristian Teodorescu. Aici e insa si farmecul acestei carti fericite, care nu ti
