- Social - nr. 240 / 20 Ianuarie, 2009 Poetul se arunca in ganduri... Iar gandul lui se-mplini intocmai, orizontul se intuneca, umbra violeta se mari si in spatele lor aparu o padure, cu arbori ca de metal si cu frunze sticloase. Reusi sa inlantuie unul cu mana ramasa libera, dar vazu apoi ca era cu totul altceva… cer - scuar de flori. Isi zambi siesi. Plutea. Si, totusi, plutirea parea ca incetase, nu mai vedea lumina stralucitoare de la inceput, era din nou undeva in adancul padurii intunecate si reci. Simtea ca, prin mainile lui, sangele circula, ca inca e viu si isi pastreaza simturile. Langa el, in masina, soferul statea cu capul pe volan. Il cuprinse cu bratele, il inlantui salbatic de parca ar fi inlantuit scumpa lui BASARABIE. Se gandea si incerca, din nou, sa pronunte ceva, dar nu auzea decat fosnetul de frunze uscate si flori. Ochii lui GRIGORE VIERU stralucira in intunericul acela magnetic. Dintr-o data se desprinse, ca de o alta lume, privi in jur si scoase un tipat. Isi auzi tipatul acela disperat, de spaima, de sfasietoare durere. Se uita in oglinda masinii... Lumina chipului sau se reflecta ca o aureola in jur. Nu se mai vazuse astfel niciodata. Transfigurat. Stelele cerului se invarteau cu el intr-un ritm infernal, absorbind intr-o frenetica pulsatie ritmurile galopante ale fiintei lui. Pletele ii straluceau, ca o cometa in campul lucirilor albe. GRIGORE VIERU simtea ca trece printr-o mare transformare. Transformare?! Ochii ii ardeau tot mai intens. Avea un fond de simtire extraordinar... O caldura nemaiintalnita ii strabatu trupul, ca o intepatura de sabie. Auzea voci din strafundul lumii, voci ce-i repetau la infinit poeziile lui dragi, scrise cu sufletul pentru romani. Apoi…, vuietul sirenelor de la Salvare. Si lumea aceea care-i remarca prezenta, venita din craterul negru al invidiei, rautatii, al nesfarsitelor cazne… Se afla intr-un tarz