De ce oare, din zeci sau sute de mii de compozitori care au trăit vreodată, doar circa 75 se bucură de o recunoaştere absolută în întreaga lume, doar circa 300 apar în repertoriul curent al marilor instituţii de concert şi spectacol şi circa 1500 sunt menţionaţi în enciclopediile muzicale? Răspunsul este simplu: pentru că nu orice note scrise pe portativ înseamnă muzică, şi nu orice muzică este valoroasă. Sursa: Katrin Talbot

Istoria pe de-o parte, ca şi preferinţele cunoscătorilor, pe de altă parte, ierarhizează în mod natural valorile, separând muzica bună de muzica nesemnificativă, fără personalitate, fără emoţie.

De cele mai multe ori cei care rămân pe dinafară, creatorii de plan secund, sunt imitatori pricepuţi şi încearcă să folosească reţete de creaţie aşa cum la bucătărie se folosesc reţete culinare, cu convingerea că dacă fac „ceea ce trebuie” rezultatul nu poate fi decât foarte bun. Ei bine, nu este deloc aşa: arta cere şi un dram de geniu, şi un pic de curaj de a fi tu însuţi, şi ceva talent, pentru a fi capabil de a transmite emoţia.

În discuţie este doar diferenţa dintre standard şi geniu, dintre regulă şi excepţie, dintre meserie şi har.

Din păcate această diferenţă nu au făcut-o cei care au avut ideea de a programa muzica lui Nicolae Bretan la Opera Naţională. Tot din păcate, dincolo de potenţialul dramei lui Golem, a rabinului din Praga şi a fiicei sale, sau de frumuseţea versurilor eminesciene din poezia „Strigoii” nu am putut admira nimic în noua premieră („Golem” şi „Arald”), în care muzica a fost pe ultimul loc.

Singura satisfacţie artistică mi-a oferit-o tânărul tenor Cătălin Mustaţă, care a învins teribila boală ce nu demult i-a pus viaţa în pericol; spre bucuria celor prezenţi, a cântat foarte promiţător, fiind recompensat cu aplauze frenetice. O bună impresie a lăsat şi baritonul Ad