Grigore Vieru va fi înmormântat astăzi la Chişinău, cu onoruri militare. În Basarabia („cuvânt cu patru „a”/ ca o biserică cu patru turle albe”), drapelele vor coborî în bernă şi va fi zi de doliu naţional.
Va urma mistificarea şi va avea soarta îngustă a tuturor poeţilor care mor (să convenim că fraza aceasta este greşită, fiindcă, se ştie, poeţii adevăraţii nu pot muri). Numele lui va naufragia pe o placuţă care anunţă vreo stradă (ori, mai degrabă, un mare bulevard), o şcoală importantă sau o piaţetă. Va fi înfăşurat în clişee şi purtat ca o icoană a românismului pierdut. E inevitabil şi puţin.
Grigore Vieru a fost cu mult mai mult decât un patriot de modă veche nimerit într-un secol atât de greşit şi de urât. E adevărat, ne-a lăsat volume scrise cu o sensibilitate tot mai rară în literatura ca un fast-food care se consumă astăzi, poezii cum nu se mai scriu, poezii în care abundă substantivul comun „mamă”.
Dar, mai ales, Grigore Vieru a fost un om curajos. Nu i-a fost teamă de adevăr, cum nu i-a fost teamă de moarte. A strigat că limba română se vorbeşte şi dincoace, şi dincolo de Prut. Într-o ţară în care se inventează moldoveneasca pentru a legitima, stupid-naţionalist, deromânizarea, Grigore Vieru punea într-un testament din nişte versuri târzii o întrebare crudă: „Mă va plânge oare/ Limba cea română?”
Naiv, cum sunt toţi poeţii, a crezut că poate uni Basarabia cu România prin poduri de flori, aşa că a chemat oamenii să facă poduri de flori şi le-a spus că sunt fraţi.
1989 a fost ultimul an mare al istoriei. Cădeau ziduri şi oamenii învingeau tancuri. S-a întâmplat în Tiananmen în iunie, când chinezul acela anonim şi slab, un bărbat mărunt cu pantaloni negri, cămaşă albă şi plase în mâini a oprit singur o coloană de blindate, ieşită pe străzi să sperie şi să ucidă. Pe 7 noiembrie 1989, Grigore Vier
