Dacă pe terenul prozei postmodernismul românesc este o experienţă clasată, depăşită în varii direcţii de Petru Cimpoeşu, Mircea Cărtărescu sau regretatul Ioan Lăcustă, în spaţiul poeziei el reprezintă încă o platformă artistică viabilă.

Epica suportă periodic injecţii de viaţă, de realitate nouă, adaptându-ş i formele la scheme succesive, diferite, de configurare socioculturală. Lirica are un grad mai mare de autonomie. Ea evoluează în răspăr şi chiar în afara modelelor oficiale, creându-ş i propriile culoare. Prozatorii veritabili pot coagula o şcoală şi o direcţie; poeţii adevăraţi, nu. Punându-i alături în antologii de grup, constatăm cât de slabă e coeziunea grupării şi cât de puternică se dovedeşte personalitatea unui solist.

Inclusiv într-un volum precum „Băutorii de absint“ (Ed. Paralela 45), reunind poeţi atât de originali şi de diferiţi (Traian T. Coşovei, Nichita Danilov, Ion Mureşan, Ioan Es. Pop), Liviu Ioan Stoiciu se vedea ca „răţuşca cea urâtă şi îndărătnică“. Ambiţia ieşirii din rând e manifestă, sub forma clasică a încăpăţânării, în toate volumele sale.

În „Craterul Platon“ (Ed. Vinea), realitatea înconjurătoare aproape că nu mai este percepută. Am notat o singură referinţă la epoca „batjocoritoare şi blazată“ care ne-a fost dată. În rest, lumea poeziei e susţinută de o gândire producătoare paradoxală, proiectând viitorul şi reproiectând trecutul într-un flux continuu.

Craterul de pe suprafaţa Lunii care a înfierbântat imaginaţia astronomilor e o metaforă suficient de enigmatică şi cuprinzătoare pentru a reuni toate aceste proiecţii şi fantasme ale unui protagonist ce simte „că-i ţâşneşte sufletul prin creştetul capului“. Volumul e plin de emanaţii şi câmpuri energetice, uşi secrete spre alte dimensiuni, corpuri meteorice... „Retras în pustiul sufletului său“, poetul descoperă peisaje halucinante, dev