E numele unei localităţi de lîngă Dunăre, din apropiere de Cernavodă. Un nume despre care îmi închipuiam că trebuie să fie înrudit cu acela de ciorchine. Înainte de a se construi autostrada Soarelui, cum treceai de podul cel mare peste Dunăre, spre Constanţa, la dreapta se desprindea un drumeag care intra printr-un pasaj pe sub calea ferată. Dincolo de pasaj era parcă o altă lume. De la zona oarecum modernizată de regimul comunist, cu canalul şi carapacele de beton ale centralei nucleare, intrai brusc într-o pitorească şi săracă Dobroge rurală. Pe drum, se aduna precum zăpada un praf alb care ajungea în unele locuri, literalmente, pînă la glezne. Cît vedeai cu ochii prin parbrizul autobuzului hodorogit de ani şi drumuri proaste, se întindeau dealuri cu viţă-de-vie. Localitatea era undeva în stînga, dar pe noi ne-au oprit la nişte barăci de beton aflate în mijlocul viei. Pe vremuri acolo cică fusese o unitate miliară. Eram studenţi şi trebuia să culegem - asemeni generaţiilor anterioare - strugurii, mari şi lungi, ţîţa vacii, sau alte soiuri albe, de masă. Aveam o normă zilnică de cîteva zeci de lădiţe fiecare şi ni se spunea că sînt pentru "export Est", mergeau adică în ţările comuniste surori. În pieţele noastre rar vedeai asemenea struguri mari şi frumoşi. Existau şi soiuri pentru "export Vest", dar nu ne lăsau pe noi să-i culegem pe aceia. Erau muncitori "specializaţi" care se ocupau de asta şi care înveleau codiţele ciorchinilor în poleială şi le aranjau artistic în lădiţe noi de lemn. Nouă ni se spunea că strugurii erau stropiţi cu tot felul de otrăvuri puternice, aşa încît să nu îndrăznim să şi gustăm în timp ce-i culegeam. Povestea nu ţinea însă iar noi mîncam pînă nu mai puteam. De altfel, masa pe care ne-o dădeau organizatorii acelei "practici agricole" era de-a dreptul simbolică: dimineaţa - o felie de pîine cu marmeladă şi o ceaşcă de tablă cu ceai, l