Încet, încet, Europa s-a dezmorţit şi a dezmorţit criza gazului. Dacă în primele ore ale lui ianuarie, preşedinţia cehă făcea declaraţii prudente spunînd că e o problemă strict comercială între Ucraina şi Rusia, în care Europa nu avea de ce să intervină, pe măsură ce au trecut zilele, şi gazul începea să lipsească, reacţia celor 27 avea să devină mai fermă, atît la nivelul statelor, cît şi la cel al Comisiei de la Bruxelles. Europenii au ridicat tonul, Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy au cerut Rusiei să-şi respecte obligaţiile din contract, în timp ce Joaquin Almunia, comisarul pentru Afaceri Economice şi Monetare, atrăgea atenţia "partenerilor ruşi" că Europa nu va rămîne pasivă.
Afacerea gazului rusesc este însă una delicată, în care Europei îi este greu să ia o poziţie. La mijloc stă în primul rînd opacitatea celor două state. Practic, e greu de spus cine are dreptate. Rusia, care acuză Ucraina că îi fură din gazul destinat europenilor, sau Ucraina, care neagă şi reproşează Rusiei că a oprit încă de la început robinetul? La prima vedere, Ucraina pare a fi vinovată. Lipsită de gaz din cauză că nu a ajuns la o înţelegere cu Rusia pentru preţul materiei prime, Ucraina ar fi decis să ia din conductele către Europa partea care consideră că i se cuvine. Gestul nu este însă foarte inteligent. Ucraina are nevoie de sprijinul statelor europene pentru aderarea la NATO şi pentru apropierea de UE. "Furtul la drumul mare" din conductă, după cum se exprima un cunoscut comentator politic, îi îngreunează drumul euroatlantic. În plus, încă din timpul URSS, Ucraina era unul dintre marile depozite de gaz ale Uniunii Sovietice. Chiar dacă Rusia sista livrările de gaz, Kievul putea să trăiască luni de zile din gazul depozitat. Ce interes ar fi avut deci să fure imediat din conducte şi să fie supus oprobriului internaţional?
De cealaltă parte e Rusia. Paradoxal, o scur
