Într-o zi geroasă, de parcă Dumnezeu dorea să îngheţe, să conserve orice răsuflare, Grigore Vieru pleca spre România.

Patria-mumă, Raiul care-i încălzise inima timp de decenii. Să fi fost vreo 6.30, când automobilul în care se afla a fost izbit de o maşină militară blindată şi doar o minune sau un înger vorbitor de limbă română l-a salvat pe Poet.

În 2006, Grigore Vieru a avut şansă. Ori poate nu venise timpul să-l întâlnească pe Eminescu. De-a lungul vieţii, mai multe întâmplări stranii l-au urmărit. Unele pot fi explicate, altele ţin de apanajul „fraţilor mai mari de la Răsărit“. Acelor invadatori care ştiau că vocea Poetului e mai puternică decât cea mai formidabilă propagandă. Că Grigore, fiul plugarilor Pavel şi Eudochia din raionul Hotin, visează în româneşte şi că nimic nu l-ar face - cu excepţia morţii - să uite idealul naţional.

La prima vedere e ilogic ca ruşii să-i fi vrut răul de frică să nu-l transforme într-un martir, un mucenic a cărui cenuşă devine dinamită. Ei bine, perfidul KGB a găsit soluţii întotdeauna, din moment ce mari disidenţi au murit aparent banal. Ce poate fi mai anost şi mai veridic decât un banal accident de circulaţie? Doar şi Ion şi Doina Aldea Teodorovici - care electrizaseră Basarabia cu a lor „Eminescu“ - au murit similar, dintr-o eroare rutieră. În astfel de „întâmplări“ vina poate cădea asupra oricui: oboseala, presupusul consum de alcool, viteza etc. Orice, numai „mâna neagră“ nu a fost de vină. Este însă cel puţin ciudat ca trei simboluri ale „renaşterii naţionale a basarabenilor“ să sfârşească pe şosele, de parcă destinul nostru naţional este autostopist. Sau un şofer iresponsabil. Dacă în Occident s-a purtat umbrela sau ceaiul cu plutoniu, în Basarabia voievodală se poartă ucisul cu automobilul.

Un coleg fraged e de părere că, odată dispărut, numele său va naufragia pe o plă