Muzeul Branly de la Paris oferă cel mai febril spaţiu public de pe Rive Gauche: montează necontenit evenimente şi captează o audienţă tot mai fidelă, pe care o iniţiază în culturile tradiţionale din întreaga lume. Nimic dogmatic în viziunea direcţiei, capabilă să ocolească la fel de abil marotele corectitudinii politice şi mania autoculpabilizării Occidentului contemporan în numele "crimelor" comise de Occidentul "colonialist". Muzeul Branly reprezintă deopotrivă ambiţia de "ctitor" a fostului preşedinte Jacques Chirac (pasionat de culturile africane), şi principalul laborator al Şcolii antropologice franceze, care-şi dovedeşte aici fecunditatea intelectuală şi fantezia expozitivă. Nu am avut deocamdată vreme să aflu cum stau lucrurile, dar sper din toată inima că Muzeul Ţăranului Român, condus de dl Vintilă Mihăilescu, are în vedere un parteneriat cu pomenita instituţie franceză.

Dialogul cu publicul, al echipei de la Muzeul Branly, mizează alternativ pe colecţiile permanente şi pe felurite expoziţii temporare. Cea mai recentă asemenea prezentare e dedicată "Spiritului Mingei în Japonia. De la artizanat la design". Mingei? Nume dinastic? Stil coregrafic? Specie dramatică? Secta religioasă? Nici una dintre acestea. Termenul, compus din min - de la minshu ("popor") şi gei - de la kogei ("artizanat"), a fost lansat de Soetsu Yanagi (un Dimitrie Gusti nipon, dacă pot spune astfel), prin anii ’30 ai secolului XX, cînd Japonia luneca sub atracţia maşinismului, riscînd să-şi piardă simultan identitatea şi conştiinţa a ceea ce pierde. Atent la fenomenul european specific mediilor Bauhaus, Soetsu Yanagi a plecat de la trista evidenţă că obiectele de uz curent, fabricate industrial, sînt elaborate din materiale mediocre şi au forme hidoase. Prin ele triumfă doar seria, stridenţa pompoasă şi urîţenia decepţionantă a produsului "de unică folosinţă".

În reacţi