Scriu postarea aceasta şi mă simt ca acum vreo 20 de ani, pe vremea cînd îmi făceam “temele pentru acasă” la lumina lumânării. Erau zilele de iarnă scurte, cînd trebuia să fii as în managementul timpului, astfel încât să împarţi echitabil bruma de lumină de după şcoală între căteva ture la săniuş (sau o bătaie zdravănă cu bulgari, de la adăpostul cazematelor anevois construite) şi pregătirea lecţiilor pentru a doua zi. Evident, zăpada avea întâietate, dar mie îmi plăceau şi temele (de fapt, mai mult coroniţa de la sfârşit de an ). O vreme rezolvam exerciţiile la algebră sub lumina tubului de neon (era dezastru când se ardea), până când “se lua curentul”. Era rândul sfeşnicului cu trei braţe să intre în scenă, pe numele ei real bucătărie.

Vă adorm acum dacă vă spun că era un sfeşnic superb (cam la fel ca bicicleta galbenă a lui Marin Moraru, din “Opreaţiunea Monstrul”), aşa că mă mulţumesc să spun doar că mama îl dădea periodic cu bronz, ceea ce însemna că, la fel de periodic, el arăta ca nou.

Pauză: laptpopul meu zice că mai are energie pentru doar 15 minute, nevoie a instrumentului ce mă determină să mă grăbesc. Deci, cu sfeşnicul acela cu trei braţe, completat de trosnetul stejarului (sau salcâmului, depinde de lot) din sobă, a crescut şi a învăţat mândrul pionier care eram eu. Dacă mai adaug şi că la ora de culcare nu puteam adormi fără să mă visez vreo două ore, cu ochii mai mult deschişi, Robinson Crusoe sau Nils Holgerson, pot spune că e şi lipsa electricităţii un motiv, pe lângă absenţa jocurilor şi a cartoonnetworkurilor, pentru care am avut o copilărie cu adevărat copilărie. Măcar aşa îmi place să cred acum, odată cu madlena asta deghizată în pană de curent. Critical battery. Stingerea, domnule Tom Sawyer…

Scriu postarea aceasta şi mă simt ca acum vreo 20 de ani, pe vremea cînd îmi făceam “temele pentru acasă” la lumina lumânării. Erau zi