De o săptămână, la Washington, a fost o inaugurare prezidenţială în fiecare zi. De o săptămână, Mall-ul care începe la obelisc şi se termină la treptele Congresului e ticsit ore în şir, dimineaţa, la prânz şi seara, de mulţimi care se adună ca să exude entuziasm despre această nouă eră în viaţa Americii.
"Ce faci azi, Chloe?", o întreb pe fiica mea, studentă la George Washington University. "Mă duc la Mall!", îmi răspunde.
Sunt 20 de grade Fahrenheit pe Coasta de est, şi fiica mea, înfofolită în trei pulovere şi două paltoane, se duce nu la cursuri, ci la Mall, ca să-şi epuizeze entuziasmul, să strige slogane, să cânte cu colegi de facultate, să se fotografieze şi pur şi simplu să participe la un fel de halucinaţie cu ochii deschişi, în care, din zi în zi, Barack Obama e slăvit şi mai mult decât ieri. E declarat şi mai mesianic. Fotografiile lui şi miile lui de pelicule, deja mai multe decât ale ultimilor trei preşedinţi la un loc, se înmulţesc cu fiecare secundă.
Şi din zi în zi, la televizor, osanalele durează mai multe ore şi sunt şi mai îmbătătoare.
E o isterie pe care cei suficient de vârstnici o compară cu cea când s-a anunţat capitularea Japoniei în '45. Ce credeţi? Se afirmă că aceea a fost mai puţin zgomotoasă decât învestirea lui Obama! De ce nu-i victoria lui Obama suficientă ca să readucă lucrurile la normal? Nu ştiu.
"E firesc", susţine fiica mea. "Trăim istoria."
Obama e comparat cu John Kennedy şi declarat mai providenţial decât Lincoln. Cât despre consoarta lui, vocabularul cu care e declarată inteligentă, capabilă şi frumoasă de pică e ameţitor. Se rapsodează orgasmic despre faptul că e suficient de închisă la piele! Halle Berry era prea albă. Idem Oprah. Michelle Obama, în fine, at long last, satisface standardul "black is beautiful".
Poate n-am dreptu