Când mă gândesc la cum percepem noi criza economico-financiară mondială şi efectele ei asupra noastră, a României, îmi vine în minte bancul cu ţăranul care, când a văzut pentru prima oară o girafă, a exclamat sigur pe el: „Aşa ceva nu există!“. Poate exagerez, dar hai să vedem totuşi ce se întâmplă. Ştirile despre restrângeri de activităţi, reduceri de bugete, blocarea de investiţii angajate cu avânt în ultimii ani sunt omniprezente. În termeni simpli, care privesc marea masă a populaţiei, asta înseamnă pierderi de locuri de muncă. Adică mai puţini bani, mai multă sărăcie. De la muncitorul de la Dacia cu salariu de cel mult 500 de euro şi rate la două-trei bănci până la tânărul „corporatist“ de 1.000 de euro, care şi-a luat deja casă cu ipotecă şi maşină în leasing, amanetându-şi viaţa aceloraşi bănci pentru vreo 30 de ani de acum încolo, sute de mii de români stau deja cu securea falimentului deasupra capului. Numai că prea puţini dintre ei, din câte îmi dau seama uitându-mă în jur şi ascultând ce se mai vorbeşte, par să considere că lucrurile pot sta chiar atât de rău. Predomină, în schimb, sentimentul că „se vor rezolva ele, cumva, până la urmă“. Un soi de fatalism pe invers. Explicaţia, psihologică în mare măsură, ţine de modul în care ne funcţionează memoria. După aproape opt ani de creştere economică, din care ultimii patru chiar la valori mult peste media europeană, asta însemnând practic creşteri constante ale veniturilor individuale, mintea noastră cere în continuare mai degrabă veşti bune şi pentru asta se ajută de memoria care le reţine din trecut doar pe cele de aceeaşi natură. E mai reconfortant aşa. Dar dincolo de asta mai e şi o habitudine pe care aş numi-o „culturală“. Pentru că majoritatea dintre noi ne declarăm total dezinteresaţi de politică (74%, conform unui sondaj ICCV, realizat anul trecut), ceea ce înseamnă că tindem să considerăm că de maril