În 1989, românii lucrau de zor pentru plata datoriei externe. În timp ce importurile fuseseră sistate, produsele autohtone, fie că erau maşini, confecţii sau alimente, luau drumul ţărilor vecine şi prietene.
Finanţările externe pe care regimul comunist le-a făcut pentru industrializarea ţării s-a întors ca un blestem împotriva României, după ce Nicolae Ceauşescu a hotărât într-un acces de furie să plătească toată datoria externă. A fost o mare greşeală pe care a făcut-o, pentru că Occidentul ne-a penalizat şi România nu a mai avut acces la piaţa de capital până în anul 1996. Robinetul cu bani externi a fost închis pentru ţara noastră până în 1996 şi astfel am ratat un timp proprice pentru investiţii. Valoarea datoriei externe contractată de Ceauşescu a fost între 11-12 miliarde de dolari, însă cifra exactă este greu de spus. Chiar şi în anul 1990, chinezii au mai găsit că România mai are de plătit 500 de milioane de dolari, o datorie pe care Ceauşescu o pierduse din vedere. Ca o ironie a sorţii, datoria s-a plătit până în vara lui 1989, cu câteva luni înaintea căderii regimului comunist.
Regimul Ceauşescu a avut nevoie de bani din afara ţării pentru a susţine procesul de industrializare, care s-a făcut în mare parte legat de conceptele ideologice din acea vreme. S-au construit fabrici, uzine, combinate, s-au deschis şantiere. Şosele, căi ferate, blocuri, toate s-au făcut cu ajutorul banilor din afara ţării. Dacă nu ar fi fost această legătură, poate că nu se ajungea la o datorie atât de mare. Bine ar fi fost dacă industralizarea s-ar fi făcut cu ajutorul unor investitori străini dispuşi să aducă bani şi tehnologie aici. De altfel, chiar Ceauşescu a vrut să aibă investitori străini în România, însă ideea lui era ca nici un investitor străin să nu deţină mai mult de 49% dintr-o întreprindere românească, ceea ce în mod clar în
