În urma articolului intitulat „Campania împotriva intelectualilor“, publicat de Revista 22 (decembrie 2008), Sorin Adam Matei lansează pe Internet un apel la o discuţie centrată pe tema „este ideea de intelectual public sub iatagan?“. Textul menţionat – o colecţie de intervenţii ale unor intelectuali publici bine cunoscuţi în România, precum Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici şi Vladimir Tismăneanu – este bazat pe observaţia acestora că au fost supuşi „unor campanii mass-media de denigrare profesională şi de calomniere“. „Aşa să fie?“ – se întreabă Sorin Adam Matei, lăsîndu-ne cu impresia că doar unii dintre intelectualii publici şi/sau ideile lor se află sub stare de asediu. Subiectul în sine este pe cît de dificil, pe atît de relevant. Dar, pentru a discuta în detaliu şi în mod specific argumentele aduse în discuţie de cei de mai sus, trebuie stabilite anumite definiţii şi precizaţi termenii implicaţi în discuţie. Cum subiectul este – aşa cum am spus – extrem de delicat şi de important, o vom face încet-încet şi cu metodă în „intersecţiile“ care vor urma: doar după ce vom fi înţeles despre ce este vorba ne vom întoarce la cazurile particulare menţionate în articolul din Revista 22. Ce (sau cine) este deci „intelectualul public“? În unele dintre „intersecţiile“ trecute am abordat, din cînd în cînd, subiecte legate de definiţia, de rolul şi de activitatea intelectualului în societate. Uneori în mod general, alteori în contextul specific al României de după 1989. M-am limitat la această perioadă nu fiindcă sînt de acord cu cei care susţin că în comunism intelectualul a fost întotdeauna şi peste tot doar un simplu propagandist, şi deci discuţia ar fi lipsită de sens, ci pentru că ea e complicată de aspectele ei geografice, istorice şi de înfăţişările ei foarte diferite: Germania de Est era deosebită, în 1952, de toate celelalte ţări comuniste; în 1955, în