În cele ce urmează vom dezvălui modul de operare al unei adevărate reţele de delapidatori care au supt cât au putut la ţâţa bunului obştesc şi a avuţiei socialiste. Procesul ce s-a încheiat prin sentinţa 21/1989 a Secţiei a II-a Penală a Tribunalului Municipiului Bucureşti este, în fapt, procesul ursului pus de pază la butoiul cu miere.
Ursul era însuşi directorul Fabricii de Produse Lactate Fundeni şi era ajutat de o clică întreagă de Moş Martini aflaţi în posturi de şefi de secţie, ingineri, maiştri tehnologi şi şoferi.
Cu toţii aveau în grijă un adevărat tezaur ce ascundea cele mai preţuite bunuri în anii de foamete ai regimului Ceauşescu. Tezaurul de la Fundeni conţinea tone întregi de lapte proaspăt, sute de butoaie cu brânză, cisterne de smântână, camioane de pachete de unt... Până în aprilie 1985, când reţeaua a fost depistată şi anihilată de Miliţia Economică, preţioasele alimente au părăsit depozitele pe uşa din dos şi au îndopat burdihanele celor conectaţi la sursa ilicită de hrană. Ce nu prea s-a spus la proces este că lumea bună a Bucureştiului (directorime, dar şi cadre de nădejde din activul de partid şi din Securitate) a ciugulit din plin din delicatesele destinate consumului public, dar care nu prea ajungeau prin magazine.
Îmi amintesc că, în ’89, aveam un prieten bun într-un orăşel de provincie. Orăşelul gravita în jurul a două combinate industriale, ce-l ţineau în viaţă şi-i dădeau, nu-i aşa?, raţiunea de a fi. Unul era un combinat chimic, care dădea nişte mii de locuri de muncă plus căldura atât de râvnită pe timpul iernii. Al doilea era Abatorul. Am scris Abatorul cu A mare, pentru că în economia şi filozofia oraşului era o adevărată Catedrală, era Academie, era Templu. La templul de industrializare a cărnii de porc lucra vărul amicului meu, în cea mai râvnită secţie după cea de mezeluri: secţia de
