Veneau odată din viitor profeţii; acuma viitoru-i împinge în trecut prea repede ca să mai poată să-şi facă din prezent ţara în care să nu fie crezuţi. Cum credinţa în inspiraţia divină a fost public înlocuită de cea în calcularea şi simularea viitorului, locul profeţilor vetuşti e luat de scenarişti (analişti, think-tankers, globalişti, cavaleri ai multinaţionalelor şi ai guvernelor, un numeros public). Deşi nici profeţii nu veneau direct din viitor şi nici scenariştii nu ne duc drept spre el, şi unii, şi alţii se reclamă de la o Putere pe care ei o anunţă şi – traficînd-o – ne-o manipulează. Criză potrivită la lume potrivită, că global la global trage. Ca pe un cîmp încins de bătălie, nu o poţi vedea în totalitate, ci doar prin detalii, căci te afli în mijlocul ei, prin păpurişul unde demoni se ascund. Lipsit de orientare, doar somnul te poate scăpa de derută. Adormi de frică, te trezeşti de durere. Şi pînă ce frica să acopere durerea, n-ai pe cine da vina, ca să te mai răcoreşti şi să te solidarizezi hegemonic cu alţii. Marota terorii, cu care mileniul a început în forţă, a scăzut în intensitate: Bin Laden şi Al Quaeda sînt acum necunoscutele unei algebre passée, iar sperietorile tradiţionale (extremul Orient mijlociu) par a fi în recreaţie. Ciocnirea civilizaţiilor (titlul cărţii lui Huntington fiind partea ei superioară) dă sămînţă de vorbă în saloane şi, poate, şi-n deşert. Iar închiderea acestor centrale de impurificare a istoriei nu a readus în atenţia vestului discursurile despre sfîrşitul ideologiilor (contrare neoliberalismului) sau al istoriei, obişnuite să renască precum o hidră periodică în ultima jumătate de secol, de la Daniel Bell la Francis Fukuyama, la Bush mic. Micşorîndu-se creditul bancar cît să se oglindească în actuala timiditate a ideologiilor, omenirea s-a trezit bază la o suprastructură flască. E-o lume debilă cea prin care treci; doa