În noiembrie, gardul grădinii Luxembourg dinspre Bulevardul Saint-Michel găzduia expoziţia de fotografii Terre de pôles, organizată de Nicolas Mingasson. Fotografii color minunate, format mare, o bucurie să le priveşti. În afară de a arăta frumuseţea şi ineditul locurilor şi ale scenelor, instantanee surprinse pe cînd autorii (opt la număr) au însoţit diverse misiuni ştiinţifice în Arctica şi Antarctica, scopul declarat al expoziţiei era de a sensibiliza publicul în legătură cu modificările dramatice pe care modul nostru de viaţă le aduce unui ecosistem nepreţuit pe care am face bine să-l păstrăm aşa cum este. Aşa se face că, de exemplu, sub fotografia unui eschimos (termen generic, nu ştiu ce naţie era omul) pierdut pe imensitatea unei banchize, încotoşmănat în piei şi blănuri, cu faţa creponată de vînt şi frig, stătea scris ceva de genul: „Am putea învăţa de la ei să trăim în comuniune cu natura“. Acum, eu înţeleg foarte bine că mediul trebuie păstrat şi că e foarte rău că mulţi copii americani, sau chiar francezi, au văzut oi numai în desene animate. Înţeleg că, dacă vom continua aşa, ducem totul de rîpă şi ajungem, cine ştie?, să ne hrănim cu pastiluţe colorate, ca în poveştile science fiction. Totuşi, nu se poate găsi o cale mai raţională şi mai puţin radicală de a sensibiliza lumea? De ce e necesar să gîndim în asemenea termeni extremi? Ce am de invidiat la sărmanul acela care trăieşte ca vai de el? De ce să renunţ la tot ce s-a cîştigat în cîteva mii de ani de evoluţie? Mesaje asemenea celui pe care l-am descris sînt din ce în ce mai multe în ultima vreme (or fi apărut de mult, dar nu le băgasem eu în seamă). Par atacuri concertate la tot ce înseamnă achiziţiile ştiinţei şi ale tehnologiei moderne. Includ aici, de exemplu, propaganda deşănţată făcută vindecătorilor, medicinei alternative – chiar de persoane instruite, trecute prin şcoli. Parc-ar vrea s