Deşi niciuna dintre cele cinci nominalizări la Globul de Aur (pentru regie, cel mai bun film, coloană sonoră, scenariu şi cel mai bun actor) nu s-a transformat într-o statuetă, „Frost/Nixon“ merită întreaga noastră atenţie.

Scenariul îi aparţine lui Peter Morgan, pentru care ecourile succesului cu „The Queen“ nu s-au stins încă. Scriitorul se mută acum în Statele Unite, dar ia cu el un supus al Reginei: pe David Frost, un controversat om de televiziune care se pare că valorează la această oră cam 20 de milioane de lire. Dar ce îl interesează pe Morgan nu este cum a ajuns Frost la această sumă şi, în fapt, Frost îl interesează prea puţin. El îşi aşază privirea pe un moment: acela în care se intersectează cu Richard Nixon. Pentru amândoi bărbaţii, această intersecţie este decisivă: cariera şi banii lui Frost depind de ea, imaginea, dar şi, am zice, ispăşirea lui Nixon atârnă greu de această întâlnire. Când intră în scenă, Frost (interpretat remarcabil de Michael Sheen, pe care poate vi-l amintiţi în rolul lui Tony Blair în „The Queen“) pare să nu fie altceva decât un clovn superficial: un entertainer care nu are mai mult decât o idee, aceea de a-i smulge lui Nixon confesiunea pe care America nu o primise niciodată. Când Nixon (Frank Langella, într-o performanţă superb nuanţată, nominalizată la Globul de Aur) intră în scenă, nu este decât un bătrân obosit care încearcă să se repoziţioneze în viaţa politică a unei ţări a cărei încredere o pierduse fără speranţă. La final, Frost este biruitor, iar Nixon... mai prezidenţial ca niciodată. Pentru Howard, care a lucrat cu un buget de aproape patru ori mai mic decât pentru „Codul lui Da Vinci“, „Frost/Nixon“ e ca un exerciţiu de precizie. Fiecare moment este perfect justificat în economia dramatică a filmului, tentaţiile politice şi documentare sunt ţinute în frâu, iar accentele dramatice sunt desenate ireproşabil din dim