În numărul 456 din 8 ianuarie al revistei Observator cultural, Ştefan Borbély publică un text intitulat „Echinox 40“. E un text care în mod normal nu merită răspuns, însă datoria mea – din respect pentru cititorii revistei – este de a corecta o serie de erori flagrante şi de a atrage atenţia asupra unor incompetenţe îngrijorătoare. Cititorii revistei nu sînt probabil familiarizaţi cu sentimentele pe care Ştefan Borbély le nutreşte în privinţa mea, aşa că e posibil să fi citit acel text acordîndu-i o prezumţie de onestitate şi de rigoare pe care, evident, nu le merită. Aş vrea, în primul rînd, să-i mulţumesc lui Ştefan Borbély pentru complimentul surprinzător pe care mi-l face. Întreg textul afirmă, direct şi indirect, că am reuşit şi reuşesc – cu succes total – să manipulez toate generaţiile de echinoxişti din 2001 încoace. E vorba, nici mai mult, nici mai puţin, de minţile a peste 50 de autori tineri care, din diferite motive (şi prefer să cred că e vorba mai degrabă de puterea mea de fascinaţie decît de mediocritatea lor), s-au supus şi mi se supun fără crîcnire. Mulţumirile se opresc aici. Acum e momentul, simplu şi necesar, al igienei. Mă voi referi la erorile grave, la calomniile şi la incompetenţa lui Ştefan Borbély din textul numit. 1. Autorul îşi începe textul vorbind de „estomparea impactului public al Echinoxului“ survenită după 2000, cînd, odată cu plecarea domniei sale de la Echinox, revista „a încetat să existe“, datorită, fireşte, propriei mele persoane. Astfel „Echinoxul nu mai e citit de nimeni, cu excepţia redactorilor şi a familiilor acestora, impactul cultural al revistei se află în punctul cel mai de jos al glorioasei sale istorii, nimeni nu mai caută Echinoxul la chioşcurile de ziare şi aproape nimeni nu-i mai comentează în presă faptele pretins războinice“. E interesant faptul că Ştefan Borbély evită să spună că, în perioada în care dom