- Diverse - nr. 242 / 22 Ianuarie, 2009 Actul Unirii Principatelor, act de mare insemnatate din istoria poporului roman, apare ca un rezultat firesc al dezvoltarii treptate a constiintei unitatii de origine, de limba si de credinta a romanilor de pretutindeni, ca o incununare a stradaniilor de veacuri ale poporului roman pentru realizarea unitatii sale statale. Dupa razboiul Crimeii (1853-1856), s-au creat conditii favorabile pentru unirea Tarii Romanesti si a Moldovei intr-un singur stat. In vremea framantarilor si a luptelor pentru Unire, clerul ortodox roman s-a alaturat partidului unionist, sprijinindu-i cu caldura toate actiunile. Printre cei mai de seama sustinatori ai Unirii se numara insusi intai statatorul Bisericii moldovene, mitropolitul Sofronie Miclescu. La cererea sa, arhimandritul Neofit Scriban, pe atunci profesor la Seminarul de la Socola, a scris lucrarea Unirea si neunirea Principatelor, in care arata foloasele bisericesti, politice, administrative si economice pe care le-ar aduce Unirea. Astfel, el spunea aici ca Biserica nu savarseste niciodata liturghiile sale, fara ca sa rosteasca cuvintele: «Pentru Unirea tuturor, Domnului sa ne rugam». In afara de acestea, mai spune el ca trebuie privit in special la care ar fi bunurile si principiile Unirii Principatelor. Cu privire la partea religioasa, se poate spune ca o natiune puternica si respectata de catre celelalte puteri are si clerul si Biserica sa respectate. Fiind combatuta de separatisti, Neofit Scriban a scris o a doua lucrare, intitulata Foloasele Unirii Principatelor Romane. Un alt distins membru al clerului, arhimandritul Melchisedec Stefanescu, a rostit, in catedrala episcopala din Husi, o inflacarata predica in sprijinul unirii, tiparita apoi sub titlul Jertfa pentru Unirea Principatelor. Arhimandritul Melchisedec spunea cu alta ocazie intr-o cuvantare ca vine a-si exprima clerul dorinte