Alexandru Dobrescu Sunt aproape patruzeci de ani de cand, student in ultimul an la filologie, l-am cunoscut pe Corneliu Stefanache. Comisesem o recenzie si, cu ea in dinti, m-am prezentat la revista "Cronica", solicitand o intrevedere cu redactorul sef. Barbatul uscativ care ma primise a luat-o si mi-a spus sa-l caut peste zece zile. Nu-mi faceam iluzii cu privire la soarta ei, dar - la termenul fixat - am revenit in asteptarea verdictului. "O vom publica in numarul viitor", m-a informat scurt, dupa care s-a interesat: "Ai mai scris ceva?" Scrisesem.
"Bine", a adaugat, "ne vedem saptamana viitoare". In ziua de aparitie, am cumparat revista si, cu ea in mana, m-am dus sa-i multumesc. A zambit si, brusc, m-a intrebat: "N-ai vrea sa lucrezi la noi?" Credeam ca glumeste. Nu glumea. In scurta vreme eram angajat in redactie cu jumatate de norma. Iar in preajma repartitiei m-a instiintat ca-mi facuse dosarul pentru angajare definitiva. Si asa a fost. Peste cateva luni, l-au numit redactor sef al "Convorbirilor literare". "Nu vii cu mine?" Fireste ca m-am dus. Poate ca voi povesti intr-o buna zi cum se desfasurau acolo sedintele de redactie, cum a prins contur macheta revistei, cum a aparut primul numar in noua infatisare. Acum, vreau sa spun doar ca, si dupa trecerea atator ani, curajul lui Corneliu Stefanache de a incredinta cronica literara a unei publicatii cu un trecut coplesitor unor tineri la inceput de drum mi se pare iesit din obisnuit. Mai ales ca i-a lasat intotdeauna sa scrie ce si cum gandeau, neingaduindu-si sa intervina cu o virgula in textele lor. Ca pentru aceasta libertate a trebuit sa indure destule sapuneli din partea forurilor centrale si locale de partid, se intelege. Odata, dupa ce publicasem o cronica despre nu mai stiu ce volume semnate de Ion Dodu Balan si Valeriu Rapeanu, exprimand pe sleau ceea ce nu era recomandabil sa afirmi n
