După prima confruntare cu Muzeul de Arte Frumoase din Stuttgart am rămas, între alte amintiri şi consideraţii mai substanţiale, cu impresia unei stări generale de provizorat. Un convingător exemplu ar fi, oarecum la întîmplare, ultima sală, în care convieţuiau un tablou de Pannini, de la 1775, un mic panou de Renaştere timpurie, una dintre versiunile Muzelor neliniştite ale lui Giorgio de Chirico, o alegorie feminină pictată în secolul al XVII-lea de un anume Renieri şi, în sfîrşit, o instalaţie recentă cu titlul De pictura. Revenind la începutul acestui an, m-am lămurit: temeiul perplexităţii mele – taxonomia cu totul specială – era, în realitate, un angajament de lungă durată. Fără a pătrunde mai adînc în resorturile unor asociaţii cel puţin bizare, am reţinut, ca o compensaţie pentru frustrarea aşteptărilor mele cronologico-istoriografice, libertatea extremă – şi de multe ori inspirată – a discursului expoziţional. Afirm fără ezitare că, dintre toate instituţiile similare prin care am trecut, muzeul din Stuttgart este cel mai original. La această extravaganţă participă, într-o măsură decisivă, şi ansamblul arhitectural – două clădiri despărţite de mai bine de un secol şi legate de un pavilion. Prima construcţie a fost ridicată, între anii 1838 şi 1843, după planurile arhitectului Georg Gottlob Barth. Ceea ce vedem azi este însă mai curînd o operă de restaurare, întrucît muzeul a căzut sub bombardamentul din 1944. Recunoaştem cu toate acestea, după planimetria simetrică, în formă de „H“, după cadenţa golurilor şi masivitatea zidăriei, după coloanele şi pilaştrii ionici din corpul central, imaginea convenţională a edificiului de tip „beaux-arts“ care trebuie să fi fost iniţial. A doua construcţie, în schimb, prilejuieşte o veritabilă experienţă perceptuală; un exemplu de arhitectură postmodernă de foarte bună calitate, un joc savant de forme, trasee, culori