O regulă verificată de mii de ori spune că, în rîndul filozofilor, gustul pentru abstracţiuni ascunde o inaptitudine lirică. În schimb, în rîndul literaţilor, înclinaţia spre vorbirea frumoasă ascunde o incoerenţă a gîndirii. În ambele cazuri avem de-a face cu încercarea de a compensa o infirmitate: lipsa temperamentului artistic sau lipsa intelectului disciplinat. Dar, dacă la literaţi fuga de idei este o lacună îndeobşte recunoscută, la filozofi lucrurile sunt mai delicate. Căci, lipsindu-le o sensibilitate aptă a le stîrni emoţii estetice, filozofii se refugiază tocmai în spatele ordinii conceptuale. Jargonul devine o platoşă ermetică, înzestrată cu două virtuţi salvatoare: mai întîi, blochează subiectivitatea gînditorului, care, dacă ar fi lăsată să iasă la iveală, ar fi considerată un semn ruşinos de dezbrăcare în public, apoi întreţine iluzia unei superiorităţi descriptive. În felul acesta, jargonul cade victima unei exagerări împinse pînă la caricatură, mai toate excrescenţele terminologice actuale avîndu-şi cauza nu atît în nevoia unei rafinări tot mai adînci a limbajului, cît în imboldul de a acoperi o lacună umorală. Căci, fără o umoare reactivă aptă a-ţi deştepta emoţii, amintiri şi reverii, filozofia devine galimatie stearpă: erudiţie fără duh şi doctrină fără viaţă.

Cînd apare un om care posedă în egală măsură ambele calităţi, el va fi privit ca o fiinţă hibridă aflată la răscruce de tabere: nici filozof şi nici literat. Precum o făptură intermediară mişcîndu-se în hotarele unui istm pe care nu poate păşi decît dacă are ambele calităţi - talent literar şi disciplină a minţii -, intelectualul va fi tratat de cele două tabere precum victimele miticului tîlhar Sinis. Legat de vîrful a doi pini aplecaţi, el va fi sfîrtecat în clipa slobozirii trunchiurilor lor. Paradoxul e că sfîrtecarea echivalează în acest caz cu contestarea apartenenţei