Criticul literar si profesorul universitar Eugen Negrici a publicat anul trecut un volum foarte apreciat, intitulat Iluziile literaturii romane . Negrici denunta acolo ravna sincronizarii cu orice pret si falsele paralelisme, inmultirea artificiala a curentelor, scolilor si directiilor literare, conceptele confuze, deci comode si utile, obsesia vechimii, a maretiei si a intaietatii si obsesia umplerii golului, iar in ce priveste literatura scrisa sub comunism, reia teza din volumul sau cu acest titlu, uimit „de incetineala cu care se accepta aceasta teza, anume aceea ca anul 1948 e unul de hotar, care anunta inceputul unei epoci perfect delimitate, cu legi de functionare proprii". Revista Romania literara a considerat luziile literaturii romane cea mai buna carte a anului 2008 si i-a acordat un premiu. L-am abordat pe Eugen Negrici pornind de la felul cum a fost primita cartea sa.
- Incet-incet, cartea pe care ati publicat-o anul trecut, dupa trei ani de lucru intens, si-a deschis drum si a inceput sa fie apreciata si premiata. Va asteptati la un asemenea parcurs?
- Nu ma asteptam, marturisesc, la o asimilare atat de rapida. Mizam, inainte de publicare, pe puterea de eroziune in timp a grauntelui de nisip si socoteam ca i-ar fi trebuit acestuia cel putin un cincinal pentru a produce rana si odata cu ea schimbarea incaltarilor si a calapoadelor.
- Da, simt si azi parerea de rau pe care am incercat-o in toate momentele redactarii. Ar fi fost poate mai bine sa fi ramas, inca un rastimp, sub vraja miturilor. Cu atat mai mult cu cat, daca deschizi ochii bine, nu vezi in jur decat degradare, declasare si ruina spirituala, iar dincolo de ele zorii regatului de 1.000 de ani al regelui Manea.
- Cartea a pornit ca o marturie, ca o dezgolire, ca o renuntare brutala si intempestiva la hainele de par
