Pe la mijlocul anilor ’90 discutam înverşunat cu Zigu Ornea despre stupefianta (pentru mine) inversare de planuri ce se petrecea în istoriografia noastră, inclusiv în cea literară. Sursa: Sorin Antonescu

De parcă odată cu moartea Ceauşeştilor am fi ieşit nu din bolşevism, ci din interbelic, mai toată lumea fină a ideologiei se avântase frenetic în demontarea carlismului, legionarismului şi antonescianismului, hărţuind liberalismul şi ţărănismul, ghilotinându-i nu pe Nicolski, Drăghici, Pantiuşa, Enoiu, Pacepa şi Pleşiţă, ci pe Nae Ionescu, Eliade şi Cioran, nu sovromurile, colectivizarea, Canalul, Sighetul, Aiudul, ci Frăţiile de Cruce, Sumanele Negre, Nicadorii şi Decemvirii, totul într-o dibace simfonie din care trebuia să rezulte ideea că, la noi, socialismul abia stă să înceapă. El a fost deturnat, întinat, malformat de leninismul lui Dej, naţionalismul lui Ceauşescu, pe urma antisemitismului lui Stalin ş.a.m.d. Tot ce era oroare la dreapta era justificat la stânga. Aici, vorba lui Patapievici rămâne uriaşă: rezultă că dreapta comite exclusiv crime ÎMPOTRIVA umanităţii, în vreme ce crimele stângii sunt, toate, PENTRU umanitate! Când îi vorbeam lui Zigu de acelaşi izvor anarhist care generează fascismul şi socialismul, bolşevismul şi nazismul, despre echivalenţa cazurilor Foriş-Stelescu, ori de pactul Maniu-Codreanu din ’37 faţă de pactul Pătraşcu-Ana Pauker din ’46, parcă lua foc.

De ce nu ne interesează destinele, figurile şi conspiraţiile stângii - pe care le taxăm iute ca fiind tactici fireşti, benigne, umanitare -, dar etalăm exorbitant, în schimb, istoriile dreptei? Simplu, mi s-a răspuns: pentru că Eliade, Nae, Cioran şi tot ce reprezintă gardismul în Biserică, studenţime şi mentalul colectiv înseamnă infinit mai mult în soarta Ideii româneşti decât puzderia de „cadre“, propagandişti, activişti şi trepăduşi (mai mult sau mai puţin sân